Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Monthly Archives: November 2012

Prostia ca privilegiu religios

O experienţă împărtăşită de mai toată lumea, indiferent de gândurile noastre privind religia, este când auzi pe altcineva spunând un lucru incredibil de stupid. N-am avut oare cu toţii asemenea experienţe de nenumărate ori? Probabil, deși nu reacţionăm întotdeauna la fel atunci cînd cineva spune ceva stupid. Reacţia noastră este influenţată de natura relaţiei cu persoana în cauză şi de contextul în care se face afirmaţia. De exemplu, vom reacţiona altfel atunci când cel mai bun prieten spune un lucru prostesc, decât atunci când şeful spune un lucru prostesc. Cu toate acestea, în general, reacţiile implică un amestec de uimire, amuzament, dispreţ sau milă.

Unii oameni, majoritatea religioşi, consideră că reacţia noastră ar trebui să fie diferită atunci când afirmaţia stupidă are un conţinut religios, dorind astfel să statueze o excepţie pentru prostia religioasă, astfel încât aceasta să merite un alt tip de reacţie, de obicei una extrem de tăcută.

Când o persoană îmi spune că citeşte zilnic horoscopul din ziar, pentru că nu poate concepe să-şi înceapă ziua fără informaţiile „vitale” furnizate în acea rubrică, sunt liber să râd şi să comentez:

„Vorbeşti serios? Nu poţi crede aşa ceva!”

Probabil că și o parte din religioși ar face la fel, fără să stea prea mult pe gânduri.

Dar când afirmaţia stupidă este o expresie a unei credinţe religioase, totul ar trebui să se schimbe. Când cineva îmi spune că plănuieşte să-şi boteze copilul pentru mântuirea sufletului său etern, nu ar trebui să reacţionez aşa cum am făcut mai sus, ci ar trebui să-mi stăpânesc amuzamentul şi să dau din cap aprobator… De ce să tratăm diferit o prostie faţă de alta?

Răspunsul obişnuit este cel potrivit căruia convingerile religioase au o importanţă aparte, pe care alte tipuri de convingeri nu o au. Se presupune că oamenii religioşi îşi păstrează cu duioşie în suflet credinţele, într-un mod unic, de aceea nu ar trebui să le batjocorim (deşi ei sunt cu siguranţă liberi să-i batjocorească pe adepții altor credințe). Dar dacă persoana iubitoare de astrologie simte acelaşi lucru pentru hărţile sale astrale? Şi de unde până unde, intensitatea iluziei cuiva este un indicator potrivit al modului în care ar trebui să se comporte restul lumii?

Mă simt din ce în ce mai puțin stingherit atunci când resping presupusa deosebire dintre prostia religioasă şi alte forme de prostie, întrucât o consider un produs al privilegiului religios, iar eu sunt convins că privilegiul religios trebuie să dispară.

Vezi și:
Gândirea critică

Religia este o prostie

De-a lungul anilor, am auzit atei spunând că toţi oamenii religioşi sunt proşti. Nu sunt de acord cu această afirmaţie, întrucât există prea multe excepţii de la o astfel de regulă. Aş fi de acord că oamenii religioşi sunt, în medie, mai puţin informaţi, mai puţin educaţi, mai puţin ştiinţifici şi în general mai puţin inteligenţi, dar nu cu o diferenţă mare. În plus, este nedrept să presupunem că dacă cineva e religios, este automat şi prost.

Dar despre religie pot spune cu încredere că este o prostie. O religie, spre deosebire de o masă de indivizi, poate fi analizată şi criticată ca un întreg coerent, iar o imagine de ansamblu asupra conceptului de „religie” nu este un lucru imposibil, referindu-ne la o noţiune abstractă, ce poate fi definită.

Religia este o viziune asupra lumii care pretinde că se află în posesia adevărului absolut (cu A mare), care deţine puterea asupra marii majorităţi a omenirii, influenţează importante decizii de viaţă şi acţiuni şi se transmite din generaţie în generaţie în mod necritic. Mai mult, este o viziune care subliniază importanţa fundamentală a lipsei de raţiune şi a acceptării sale orbeşti
(proces cunoscut sub numele de credinţă).

Consider că „prostie” are definiţii mult mai interesante:

PROSTÍE, prostii, s. f. 1. Starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură, starea omului prost; (concr.) faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare. 2. Vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanță; fleac; absurditate, inepție. – Prost + suf. -ie.
Sursa: DEX ’98 (1998)

PROSTÍE s. 1. nătângie, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie, (rar) nătângeală, netoție, tonție, (franțuzism rar) sotiză, (înv. și reg.) nătărăie, (înv.) nărozenie, (fam.) zevzecie. (E de-o ~ proverbială.) 2. dobitocie, imbecilitate, nătângie, neghiobie, nerozie, prosteală, tâmpenie, (înv.) prostime. (A dat dovadă de o mare ~.) 3. (concr.) gogomănie, nătângie, neghiobie, nerozie, nesocotință, stupiditate, (rar) netoție, (înv. și reg.) nătărăie. (Mare ~ a spus.) 4. dobitocie, idioțenie, idioție, imbecilitate, inepție, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie, tâmpenie, (înv.) prostăticie. (Ce e ~ asta?) 5. v. absurditate. 6. gafă, poznă. (A comite o ~.) 7. v. copilărie. 8. v. mărunțiș.
Sursa: Sinonime (2002)

PROSTÍE s. v. ignoranță, incultură, modestie, nepricepere, neștiință, simplicitate, simplitate.
Sursa: Sinonime (2002)

PROSTÍE ~i f. 1) Stare a celui prost. 2) Faptă sau vorbă de om prost; neghiobie; nerozie; stupiditate. 3) mai ales la pl. Vorbe lipsite de importanță; vorbe goale; fleacuri. ◊ A-i scoate cuiva ~ile din cap a face pe cineva să renunțe la intențiile sale, considerate ciudate. /prost + suf. ~ie
Sursa: NODEX (2002)

Într-un fel, definițiile de mai sus vorbesc de la sine. Ele sunt adecvate nu doar pentru a descrie termenul de „prostie”, ci şi pe acela de „religie”.

O distincție interesantă poate fi făcută luând în considerare cuvântul „stupefiat”. Termenul respectiv reflectă semnificaţia iniţială a latinescului „stupidus”, din care a derivat cuvântul „stupid”. În latină, nu ai numi pe cineva ignorant sau prost ca fiind „stupidus”. Mai degrabă, „stupidus” se referă la o deconcertare de moment. Înseamnă mai mult „uimit” sau „şocat”. Chiar şi în engleză, a fi „stupefiat” se referă la o stare temporară şi necaracteristică de dezorientare, ca atunci când cineva are febră sau este intoxicat.

Asta explică oarecum de ce oamenii religioşi nu sunt stupizi, în accepţiunea modernă a termenului. Religia nu e o stare permanentă, în ciuda a ceea ce oamenilor religioşi le-ar plăcea să creadă. Religie înseamnă ritual şi doar adoptând ritualismul, cineva devine cu adevărat prost. Când o persoană religioasă pregăteşte o mâncare, nu este proastă. Când aranjează masa, nu este proastă. Doar când îşi împreunează mâinile şi se roagă, încep să devină stupizi şi încetează a mai fi aşa când rugăciunea s-a terminat. Vreau să spun aici că prostia religioasă este o caracteristică trecătoare a unei persoane, deşi este o constantă definitorie a religiei. De unde rezultă că religioșii nu sunt neapărat proști… ci mai degrabă că se încred în lucruri prosteşti.

Putem spune că în cel mai rău caz, religia servește ca un mijloc de identificare a celor care sunt suficienți de naivi încât să accepte orice idee prostească.

Vezi și:
Ateism, moralitate și religie

%d bloggers like this: