Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Monthly Archives: February 2013

Stiință vs. Religie (Partea II)

Dacă judecăm după experiența istorică, presupun că, deși vom găsi frumusețe în legile naturii, nu vom descoperi că viața sau inteligența au vreun statut special. Nu vom descoperi nici etaloane de evaluare sau moralitate, după cum nu vom găsi nici semne ale vreunui Dumnezeu căruia să-i pese de astfel de lucruri. Am putea găsi toate acestea în altă parte, dar nu în legile naturii.

Trebuie să admit că uneori natura poate părea mult mai frumoasă decât e strict necesar. Deși am înțeles cum penajul viu colorat al păsărilor a evoluat prin selecție naturală, e aproape irezistibil să nu-mi imaginez că toată această frumusețe a fost așternută în mod special pentru desfătarea noastră. Dar Dumnezeul păsărilor și al copacilor ar trebui să fie de asemenea Dumnezeul malformațiilor congenitale și al cancerului.

Oamenii religioși au luptat timp de milenii prin teodicee cu problema ridicată de existența suferinței într-o lume care se presupune că este condusă de către un Dumnezeu bun. Soluțiile găsite erau ingenioase și implicau diferite presupuse planuri divine. Nu voi încerca să polemizez în legătură cu aceste soluții, sau să mai adaug o explicație proprie. Doar gândindu-mă la Holocaust, mi-e imposibil a simpatiza cu încercările de justificare a căilor lui Dumnezeu. Dacă există vreun Dumnezeu care să aibă planuri speciale pentru oameni, atunci s-a chinuit foarte mult să-și ascundă grija față de noi. După mine, ar fi nepoliticos, dacă nu chiar lipsit de pietate să deranjăm un astfel de Dumnezeu cu rugăciunile noastre.

Nu toți oamenii de știință ar fi de acord cu viziunea mea „sumbră” asupra legilor naturale. Nu știu de niciunul care să susțină în mod explicit că există dovezi științifice pentru ființe divine, dar câțiva dintre ei pledează în favoarea statutului special al vieții inteligente în natură. Desigur, toată lumea știe că din rațiuni practice, biologia și psihologia trebuie studiate conform propriilor termeni și nu în termenii fizicii particulelor elementare, dar acesta nu este un indiciu al vreunui statut special pentru viață sau inteligență. Același lucru este valabil și pentru chimie sau hidrodinamică. Pe de altă parte, dacă am găsi vreun rol special pentru viața inteligentă în legile naturii, am putea concluziona că cel care a stabilit aceste legi a fost într-un fel, în mod special, interesat de noi.

Unii oameni de știință fac mare caz din faptul că anumite constante fundamentale au valori care par incredibil de potrivite pentru a favoriza apariția vieții inteligente în univers. Nu este clar încă dacă această observație se susține, dar chiar și dacă ar fi așa, nu implică în mod necesar existența unui plan divin. În câteva teorii cosmologice moderne, așa numitele „constante ale naturii” (cum ar fi masa particulelor elementare) variază de fapt de la un loc la altul sau de la o perioadă la alta sau chiar de la un termen al funcției undă a universului la altul. Dacă acestea ar fi fost adevărate, atunci, după cum am văzut, orice om de știință care studiază legile naturii ar trebui să trăiască într-o parte a universului în care „constantele naturii” iau valori favorabile evoluției vieții inteligente.

Să presupunem prin analogie că există o planetă numită „al doilea Pamânt”, identică din toate punctele de vedere cu a noastră, cu excepția faptului că pe această planetă omenirea a dezvoltat știința fizicii, fără a cunoaște însă nimic despre astronomie (de exemplu ne-am putea imagina că suprafața celui „de-al doilea Pământ” este în permanență acoperită de nori). La fel ca pe Pământ, studenții de pe noua planetă ar găsi tabele cu valori ale constantelor fundamentale la sfârșitul manualelor de fizică. Aceste tabele ar lista viteza luminii, masa electronului, etc și de asemenea o altă constantă „fundamentală” având valoarea de 1.99 calorii de energie pe minut pe centimetru pătrat, ce reprezintă energia care ajunge pe suprafața celui „de-al doilea Pământ” dintr-o sursă exterioară necunoscută. Pe Pământ, această constantă se numește „constantă solară” pentru că noi cunoaștem că respectiva energie provine de la Soare, dar pe „al doilea Pământ”, nimeni nu poate știi de unde provine această energie și de ce are acea valoare. Unii fizicieni de pe „al doilea Pământ” s-ar putea să remarce că valoarea observată a respectivei constante este uimitor de potrivită apariției vieții.

Dacă „al doilea Pământ” ar fi primit mult mai mult sau mult mai puțin de 2 calorii pe minut pe centimetru pătrat, oceanele s-ar fi evaporat sau dimpotrivă ar fi înghețat, privând astfel planeta de apă în stare lichidă și de orice alt mediu alternativ rezonabil în care să se poată dezvolta viața. Unii fizicieni ar fi putut concluziona că respectiva constantă de 1.99 calorii pe minut pe centimetru pătrat a fost minuțios stabilită de către Dumnezeu pentru folosul omului. Alți fizicieni mai sceptici de pe „al doilea Pământ” ar putea argumenta că astfel de constante vor fi în cele din urmă explicate pe baza unor legi naturale și că e doar un simplu accident și o chestiune de noroc faptul că au acele valori favorabile vieții. De fapt, ambele categorii s-ar înșela. Când locuitorii de pe „al doilea Pământ” dezvoltă în cele din urmă cunoștințe de astronomie, află că planeta lor primește 1.99 calorii pe minut pe centimetru pătrat deoarece, asemeni Pământului, e poziționată din întâmplare la o distanță de 150 milioane de kilometri față de o stea ce produce 5600 milioane de milioane de milioane de milioane de calorii pe minut, dar vor vedea și că există planete mai apropiate față de soarele lor, care sunt prea fierbinți pentru a întreține viață, planete mai îndepărtate care sunt prea reci pentru viață și fără îndoială, nenumărate alte planete ce orbitează în jurul altor stele, din care doar o mică parte sunt potrivite pentru viață. Dobândind aceste cunoștințe despre astronomie, fizicienii de pe „al doilea Pământ” vor înțelege în sfârșit că motivul pentru care ei trăiesc într-o lume care primește aproximativ două calorii pe minut pe centimetru pătrat, este doar faptul că nu există nicio altfel de lume în care ar putea trăi. În partea noastră de univers, noi am putea fi ca locuitorii de pe „al doilea Pământ”, înainte ca aceștia să fi dobândit cunoștințe de astronomie, dar cu alte părți de cosmos nedescoperite încă.

Vezi și:
Stiință vs. Religie (Partea I)
Dovezi ale creaționismului
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică

Advertisements

Stiință vs. Religie (Partea I)

Unul dintre cei mai respectați critici academici ai evoluției este profesorul Phillip Johnson de la Facultatea de Drept a Universității din California. Johnson admite că evoluția este un fapt și că mecanismul cheie al evoluției este selecția naturală, dar susține că nu există nicio „dovadă experimentală incontestabilă” că evoluția nu ar fi ghidată conform unui plan divin.

Bineînțeles că nimeni nu ar putea spera să dovedească vreodată faptul că un agent supranatural nu înclină balanța în favoarea unor mutații și împotriva altora. Dar același lucru ar putea fi spus despre orice teorie științifică. Nimic din aplicarea cu succes la sistemul solar a legilor mișcării lui Newton sau Einstein nu ne împiedică să presupunem că, din când în când, vreo cometă nu este înghiontită câte un pic de către un agent divin.

Pare destul de clar că Johnson ridică această problemă nu ca o chestiune de imparțialitate și deschidere mentală, ci pentru că, din motive religioase, îi pasă foarte mult de viață, într-un mod în care nu-i pasă de comete. Dar singurul mod în care orice fel de știință ar putea proceda, este de a presupune că nu există nicio intervenție divină și de a observa până unde poate ajunge cu această ipoteză.

Johnson susține că evoluția naturalistă, „care nu implică nicio intervenție sau îndrumare a vreunui creator din afara lumii naturale”, nu ar oferi o explicație foarte bună pentru originea speciilor. Consider că este un raționament greșit, pentru că el nu ține seama de problemele pe care orice teorie științifică le ia în considerare. După mine, o descoperire deosebit de importantă este că putem merge foarte departe în a explica lumea fără a invoca intervenția divină, atât în biologie, cât și în fizică.

Într-un alt sens, cred că Johnson are dreptate. El susține că există o incompatibilitate între teoria naturalistă a evoluției, așa cum este ea în general înțeleasă și religie. Pesemne că îi face plăcere să-i pună la încercare pe oamenii de știință și pe educatorii care neagă acest lucru. Continuă să argumenteze că „evoluția naturalistă ar fi în concordanță cu ideea de existență a lui ‘Dumnezeu’ doar dacă prin acel termen se înțelege o cauză inițială, ce se retrage din acțiune după ce a stabilit legile naturii și mecanismul natural dinamic.”

Compatibilitatea între teoria modernă a evoluției și credința într-un dumnezeu interesat nu mi se pare logică – ne putem imagina că un dumnezeu a stabilit legile naturii și mecanismul dinamic al evoluției cu intenția ca prin selecție naturală să apărem noi la un moment dat – cu toate acestea există o inconsistență în acest raționament. La urma urmei, religia nu a apărut în mințile celor care au speculat cu privire la prima cauză infinită, ci în inimile celor care tânjeau după continua intervenție a unui Dumnezeu interesat.

Dar opinia lui Gould (că nu există niciun conflict între știință și religie) este larg răspândită astăzi printre oamenii de știință și clerul liberal. Din punctul meu de vedere, acest lucru semnifică o importantă retragere a religiei de pe pozitiile pe care le-a ocupat odată. Cândva natura era de neexplicat fără o nimfă în fiecare pârâu și fără o driadă în fiecare copac. Chiar și în secolul al-XIX-lea, designul plantelor și al animalelor era considerat o dovadă vizibilă a unui creator. Există încă nenumărate lucruri în natură pe care nu le putem explica, dar credem că știm principiile care guvernează modul în care acestea funcționează. În prezent, pentru ceva cu adevărat misterios, ar trebui să ne uităm la cosmologie și fizica particulelor elementare. Pentru cei care nu văd niciun conflict între știință și religie, retragerea religiei de pe teritoriul ocupat de către știință este aproape completă.

Vezi și:
Știință vs Religie (Partea II)
Dovezi ale Creaționismului
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică

%d bloggers like this: