Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: ateu

Conferința Umanistă „Educație, Știință și Drepturile Omului” | Palatul Parlamentului

Pentru câteva zile Bucureștiul va fi „capitala” mondială a umaniștilor, ateilor, scepticilor, liber-cugetătorilor, seculariștilor și a tuturor celor care susțin libertatea de conștiință a fiecărui individ.

Sâmbătă, 25 mai, se va desfășura prima conferinţă secular-umanistă internaţională din Europa de Est. Evenimentul cu tema „Educație, Știință și Drepturile Omului” va avea loc în sala C.A. Rosetti a Palatului Parlamentului, începând cu ora 10.00.

În România, umaniștii se regăsesc într-o postură dificilă, încercând să protejeze statul secular, să promoveze știința și educația și să apere libertatea de gândire, conștiință și confesională a fiecărui individ.

În acest context, un eveniment umanist de o asemenea anvergură va atrage atenția mass-media și va reprezenta un punct de plecare pentru dezbateri și controverse, necesare în societatea românească, contribuind la dezvoltarea acesteia și la o mai bună înțelegere a valorilor secular umaniste.

http://www.humanismromania.org/
https://www.facebook.com/events/358541030933433/

Vezi și:
Paul Kurtz (1925-2012 e.n.)
Sunteți umanist secular?
Umanismul Secular
Paul Kurtz în România – 5 mai 2008

Christopher Hitchens: un act imposibil de urmat

A trecut un an de la moartea lui Hitchens, sceptic și gânditor liber prin excelență. Hitch a fost unul dintre cei mai de seamă oratori ai tuturor timpurilor. Stăpânirea limbii, istețimea și dicția, cunoștințele vaste – atât teoretice, cât și din experiență – îi ofereau farmecul incontestabil. Amprenta pe care a lăsat-o este nepieritoare. Îndemnul său către fiecare dintre noi a fost acela de a gândi. Nu de a fi de acord cu el, ci mai degrabă de a ne lărgi orizonturile gândirii.

Iată traducerea după transcrierea uneia dintre cele mai reușite reprezentații oratorice ale lui Hitchens, parte a dezbaterii sale cu William Dembski:

„De ce nu acceptaţi această ofertă minunată? De ce nu v-ar plăcea să vă întâlniţi cu Shakespeare, de exemplu? Nu ştiu dacă voi chiar credeţi că după moarte puteţi fi reasamblaţi corporal şi conversa cu autori din epoci trecute… nu e necesar să credeţi asta în teologia creştină şi eu trebuie să spun că pentru mine astfel de idei par nişte basme.

Singurul motiv pentru care vreau să-l întâlnesc pe Shakespeare sau aş dori să-l întâlnesc, este acela că pot să-l întâlnesc oricând, deoarece el e nemuritor prin operele sale. Dacă le-aţi citit, întânirea cu autorul ar fi în mod cert o dezamăgire. Dar când Socrate a fost condamnat la moarte pentru investigaţiile sale filosofice, pentru blasfemie şi pentru provocarea zeilor cetăţii şi-a acceptat moartea spunând că dacă e norocos va putea să converseze cu alţi mari gânditori, filosofi şi sceptici.

Altfel spus, discuţia despre ce este bun, ce este frumos, ce este nobil, ce este pur şi ce este adevărat poate întotdeauna continua. De ce este acesta un lucru important? De ce mi-ar plăcea să fac asta? Deoarece este singura conversaţie care merită a fi purtată.

Şi dacă ea continuă sau nu după ce mor, nu ştiu, dar ştiu că e tipul de conversaţie pe care îmi place să o am cât timp sunt în viaţă.

Ceea ce înseamnă că pentru mine oferta certitudinii, a unei securităţi depline, a unei credinţe de nezdruncinat, care nu dă de ales, este o ofertă neatractivă. Vreau să-mi trăiesc viaţa asumându-mi tot timpul riscul de a nu ştii încă destul, de a nu fi înţeles destul, de a nu putea ştii destul, de a opera întotdeauna lacom pe marginile unei potenţiale imense recolte de cunoaştere şi înţelepciune. Nu aş accepta altceva.

Şi vă îndemn să vă uitaţi la aceia dintre voi care vă spun la vârsta dumneavoastră că sunteţi morţi dacă nu credeţi ce cred ei. Ce lucru îngrozitor de a fi spus copiilor!

Şi că puteţi trăi doar acceptând o autoritate absolută. Nu vă gândiţi la aşa ceva ca la un dar. Gândiţi-vă ca la un potir otrăvit. Refuzaţi-l oricât de tentant ar părea. Asumaţi-vă riscul de a gândi pentru voi înşivă!

Mult mai multă fericire, adevăr, frumuseţe şi înţelepciune veţi dobândi astfel.

Vă mulţumesc.”

In Memoriam: Christopher Hitchens, 1949–2011
Gândirea critică
Christopher Hitchens în conversație cu Stephen Fry

Definitia ateismului

Există, din păcate, unele neînțelegeri cu privire la definiția ateismului. Este interesant de notat că majoritatea neînțelegerilor vin din partea teiștilor, ateii înclinând să cadă de acord asupra definiției termenului. Creștinii în particular, dispută definiția utilizată de atei și insistă că ateismul înseamnă ceva foarte diferit. Înțelegerea mai extinsă și mai comună a ateismului printre atei este foarte simplă: „absența credinței în existența zeilor”. Nu sunt emise pretenții sau negări – un ateu este doar o persoană care se întâmplă să nu fie teistă. Uneori, acest sens mai larg este denumit ateism „slab” sau „implicit”. Majoritatea dicționarelor bune și complete (unabridged) susțin deja asta.

Există și un tip mai îngust de ateism, numit uneori ateism „tare” sau „explicit”. Cu acest tip, ateul neagă în mod explicit ideea ca ar exista zei – emițând o pretenție puternică ce va necesita susținere la un moment dat. Sunt atei care fac asta cu privire la zei in general și sunt atei care fac asta cu privire la anumiti zei, dar nu și cu privire la alții, față de care manifestă o lipsă de credință și nu o negare. Astfel, unei persoane îi poate lipsi credința în existența unui zeu, în timp ce neagă existența altui zeu. Definiția generală acoperă o plajă mai mare de posibile poziții printre atei și teiști. De asemenea, subliniază faptul că teiștii sunt cei care emit pretenția inițială. Definiția îngustă a ateismului ca negare a existenței zeilor, sau aserțiunea că nu există zei, este relevantă numai în contexte specializate, cum ar fi literatura filozofică.

Una dintre miciunile spuse adesea de către creștini este aceea că nu există o diferență semantică între lipsa credinței în existența zeilor și aserțiunea că zeii nu există.

A nu crede că ceva este adevărat nu înseamnă neapărat a crede că acel lucru este fals. Neacceptarea unei pretenții nu înseamnă nici a considera acea pretenție ca fiind falsă, nici a face aserțiunea că pretenția respectivă este falsă. Lipsa credinței înseamnă că recunosc posibilitatea (oricât de mică ar fi ea), dar nu văd vreun motiv pentru a crede că este adevărat. Aserțiunea că ceva nu există înseamnă că nu recunosc posibilitatea și că am motive să cred că ceva nu există.

Nu numai că a nu crede în ceva nu implică și credința că acel ceva este fals, dar în unele cazuri, în ciuda lipsei credinței în ceva, este nerezonabil a crede că acel ceva este fals. În alte cazuri, chiar dacă ceva este fals și într-adevăr nu există, nu se poate dovedi că este fals și că nu există. În momentul de față nu avem nici cea mai mică dovadă care să susțină existența stafiilor, zânelor, zeilor/zeițelor sau a speciilor de pisici hiperinteligente. Și chiar dacă niciuna dintre acestea nu există, ceea ce probabil că e adevărat, nu putem demonstra că ele nu există. Deci adevărul este că neacceptarea unei pretenții nu înseamnă nici credința că pretenția respectivă este falsă și nici asertarea că pretenția este falsă. De aceea, foarte puțini oameni fac aserțiunea că aceste lucruri nu există. Oamenii raționali, întregi la minte, vor scoate însă în evidență faptul că nu există probe consistente pentru a susține existența lor.

Teiștii spun această minciună pentru a susține o altă minciună: aceea că ateismul este o credință. Se încercă astfel deplasarea sarcinii probării unei afirmații de la cel care o susține la cel care se îndoiește de veridicitatea ei din lipsă de dovezi. Asta pentru că nu au dovezi care să ateste că zeul lor este adevărat, sau vreun motiv întemeiat pentru a crede în el și în cel mai bun caz încearcă să argumenteze că zeul lor nu poate fi infirmat. Aceasta este o tactică total lipsită de onestitate, dar și mai surprinzător este că pe teiști pare să nu-i deranjeaze lipsa argumentelor sau că cea mai bună tactică a lor este mincinoasă. Poate nu realizează că aceeași tactică funcționează și pentru existența spiridușilor, delfinilor supersonici și ciborgilor. Probabil că până și ei se întreabă ocazional de ce nu au dovezi și de ce trebuie să mintă atât de mult și de des.

A se vedea și:
Ateismul nu este religie
Ateism Agnostic & Teism Agnostic
Definiția ateismului în dicționar
Ateismul se bazează pe credință?
Gandirea critica

Definiția ateismului în dicționar

Cum descriu dicționarele moderne ateismul și ateii

Cea mai des întâlnită neînțelegere cu privire la ateism implică definița. Mulți oameni insistă că ateismul este în fapt negarea existenței lui Dumnezeu, însă aici apar două erori. Prima: se pretinde că ateismul se referă în mod exclusiv la zeul lor, zeul comun creștinilor, evreilor și musulmanilor. A doua: se concentrează pe un sens îngust al ateismului și al ateilor, excluzându-le pe toate celelalte. Dicționarele standard listează „necredința în existența zeilor” ca prima și principala definiție a ateismului.

O temă comună în definițiile listate mai jos este utilizarea ca sens principal a cuvântului „disbelieve” în definiția ateismului. Unele dicționare moderne au renunțat la asta, deși majoritatea dicționarelor cuprinzătoare nu au făcut-o. Cu toate acestea, pentru un motiv anume, oamenii par să ignore pur și simplu cuvântul și să treacă imediat la sensul secundar, de „denial” (negare). Dar dacă privim mai atent la cuvântul „disbelieve”, găsim două sensuri: unul activ și altul pasiv.

În sensul pasiv, „disbelieve” înseamna simplu „a nu crede” (not believe) – așadar o persoană care nu crede o pretenție poate simplu să nu accepte adevărul acelei pretenții, fără a fi nevoie să meargă mai departe, cum ar fi să afirme opusul. În sens activ, „disbelieve” implică refuzul deliberat de a crede ceva (motivele posibile ar putea include lipsa dovezilor sau o pretenție incoerentă).

Webster’s International Dictionary of the English Language, 1903. Comprising the issues of 1864, 1879, and 1884.

atheism: 1. The disbelief or denial of the existence of a God, or supreme intelligent Being. 2. Godlessness.

Everybody’s Dictionary, 1912

atheism disbelief in the existence of a God.

Webster’s 20th Century Dictionary, 1933

atheism [Fr. atheisme, from Gr. atheos, without a god: a, priv. and theos, god] The disbelief of the existence of a God, or supreme intelligent being.

Webster's Encyclopedic Dictionary, 1942.

atheism [Gr. atheos, an atheist — a, priv. and theos, God] The disbelief of the existence of a God or Supreme intelligent Being.

The Winston Dictionary, 1943.

atheism disbelief in, or denial of, the existence of God.

Webster's New Twentieth Century Dictionary, 1943.

atheism [Gr. atheos, a, priv. and theos, God] The disbelief of the existence of a God, or supreme intelligent Being.

Webster's Unabridged Encyclopedic Dictionary, 1957

atheism: Disbelief in the existence of God; the state of godlessness. Atheism: unbelief in or denial of God or any supernaturalism; to ancient Greek it meant denial and lack of recognition of state gods. In 18th cent. it was a protest against religious hypocrisy; in 19th cent. it was any system not recognizing the idea of a personal Creator or any one supreme being. It sees marter, not spirit, as sole universal principle; its history one of opposition. Term often loosely used in referring to agnostics who neither deny nor admit the existence of God, or in regard to others who disagree with current theological doctrine.

Oxford English Dictionary

atheism: (from Greek atheos, "without God, denying God") Disbelief in, or denial of, the existence of a God. Also, Disregard of duty to God, godlessness (practical atheism).

A se vedea și:
Definitia ateismului
Ateismul se bazează pe credință?
Ateismul nu este religie

Ateism Agnostic & Teism Agnostic

Odată înțeles faptul că ateismul este simpla lipsă a credinței în existența zeilor, devine evident că agnosticismul nu este, așa cum susțin mulți, „calea de mijloc” între ateism și teism. Prezența credinței în existența zeilor și absența credinței în existența zeilor sunt singurele posibilități de raportare la subiectul „credință” în acest context. Agnosticismul nu se referă la credința în existența zeilor, ci la cunoaștere – a fost folosit inițial pentru a descrie poziția unei persoane care nu putea susține că știe cu certitudine dacă o astfel de entitate există sau nu.

Devine clar că agnosticismul este atunci compatibil atât cu teismul cât și cu ateismul. O persoană poate crede într-un zeu (teism), fără să pretindă a știi cu certitudine că acel zeu există; rezultatul acestei poziții este teismul agnostic. Pe de altă parte, o persoană poate să nu creadă în zei (ateism), fără să pretindă a știi cu certitudine că zeii nu există sau nu pot exista; rezultatul este ateismul agnostic.

În cele din urmă, o persoană nu trebuie să aleagă între a fi ateu sau agnostic. Din contra. Nu doar că poate fi ambele, ci chiar se întâmplă de multe ori să fie ambele. Un ateu agnostic nu va predinde că știe cu certitudine că „dumnezeu” nu există sau nu poate exista, dar în același timp nu crede că o astfel de entitate există.

Unii oameni nu consideră că au o cunoaștere certă, dar cred oricum, în timp ce alții nu pot susține că știu și decid că aceasta este un motiv suficient pentru a nu se mai obosi să creadă. Așadar, agnosticismul nu este o alternativă, o „a treia cale” între ateism și teism. Este în schimb o chestiune separată, compatibilă cu amândouă. Un grad de agnosticism este evident în fiecare teist care consideră că zeul său este insondabil sau că funcționează în feluri misterioase. Toate aceastea reflectă o lipsă fundamentală de cunoaștere în partea teiștilor cu privire la natura a ceea ce susțin a crede. S-ar putea să nu fie întru totul rezonabil să crezi așa ceva în lumina recunoașterii unei astfel de ignoranțe, însă asta se pare că rareori oprește pe cineva.

%d bloggers like this: