Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: fantezie reconfortanta

Gândirea științifică și credința religioasă

Cum investighezi o ipoteză? Căutând să o confirmi? Punând de fiecare dată întrebări care să primească răspunsuri afirmative, ca și când ai încerca să ajungi de unde ai plecat? Greșit! Vrei să primești „nu” ca răspuns, pentru că este mult mai informativ.

Dacă găsim căi rapide și ușoare de a respinge sau de a ignora datele ce ne contrazic ideile preconcepute, vom constata că restul „dovezilor” susțin perfect ideea de la care am plecat.

Esențialmente, aceasta este diferența între gândirea religioasă și gândirea șțiințifică. Persoanei religioase ce are îndoieli i se cere să își afirme credința – să studieze mai mult tora/biblia/coranul și să se roage. Este ca și când ai asculta o dezbatere între William Lane Craig și Richard Dawkins, însă oprind sonorul când Dawkins este la microfon.

De aceea este atât de importantă metoda științifică. Numai încercând să invalidăm ipoteza până în punctul în care nu mai reușim, putem spune că am ajuns la un adevăr despre realitate. Consider că ar trebui să procedăm astfel în toate aspectele vieților noastre.

Este cel puțin la fel de important să încerci să demonstrezi falsitatea ipotezei, pe cât este să o confirmi ca fiind adevărată. Când crezi că un lucru este adevărat, ar trebui să faci tot posibilul să îl infirmi. Numai așa vei putea ajunge la adevăr în loc de a te păcăli pe tine însuți.

Vezi și:
Religia Șervețelului – singura credință adevărată
Falsificabilitate

Advertisements

Ostilitatea față de intelect

Religia este în mare parte bazată pe credință. Credința este acceptarea unui lucru ca fiind adevărat în absența sau în ciuda dovezilor. Aceasta este definiția antiintelectualismului. Mă deranjează în mod special atunci când religia celebrează credința ca pe o respingere virtuoasă a intelectualismului onest, de parcă respingerea a ceea ce poate fi testat și dovedit ar fi motiv de mândrie.

Majoritatea dogmelor fundamentale în religie sunt subiective și fără temei (ex: nu am ascultat de dumnezeu și am moștenit păcatul, iar acum avem nevoie de un salvator). Întotdeauna va exista ceva imuabil, fără vreo altă justificare în afara faptului că totul s-ar prăbuși dacă s-ar schimba ceva, colapsul sistemului fiind inacceptabil. Acesta este fix opusul cercetării oneste, intelectuale, științifice, care caută excepțiile regulii și se adaptează la descoperirea de informație nouă.

Antiintelectualismul se referă în cele din urmă la protejarea puterii și a privilegiului împotriva analizei critice și a scepticismului oamenilor care își dau seama ce se petrece și care dorec să educe restul populației. Chiar și cele mai liberale sisteme spirituale sunt handicapate de ceva ce nu se poate schimba. Este destul de greu să supui îndoielii, să înveți sau să crești când te lovești de această problemă.

Intelectualii – critici ai minciunilor, prejudecăților și privilegiilor

Mi-au atras atenția două citate care consider că subtilizează esența intelectualismului și dezvăluie motivul pentru care constituie o amenințare față de interesele adânc înrădăcinate ale conservatorilor politici și religioși.

Marquis de Condorcet consideră intelectualul public (oribilă sintagmă) ca fiind persoana care se dedică „depistării prejudecăților în ascunzișurile unde preoții, școlile, guvernul și celelalte insituții cu vechime le-au adunat și protejat.”

Sau, după cum a zis Noam Chomsky: „intelectualii sunt într-o poziție de a expune minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile în conformitate cu motivele și cauzele lor și intențiile ascunse adesea în spatele lor… Este responsabilitatea intelectualilor să vorbească adevărul și să expună minciunile.”

Deși sunt două figuri îndepărtate în timp și cultură, ambii vorbesc despre necesitatea oamenilor care pot gândi și raționa clar, să investigheze, să evalueze și să dezvăluie celorlalți ceea ce persoanele aflate la putere ar dori să țină ascuns. Indiferent de circumstanțe, scopul este de a îmbunătăți societatea prin dezvăluirea adevărului ascuns pentru că unii beneficiază de pe urma minciunilor – minciuni ce nu servesc în fapt decât interselor oprimării și nedreptății.

Intelectualii publici pot juca astfel un rol vital în sănătatea unei democrații liberale. Avem nevoie de persoane care să tragă cu ochiul în spatele cortinei, care să investigheze cu atenție comportamentul și motivațiile organizațiilor puternice. Avem nevoie de oameni care să aducă la un loc informația disparată din diverse surse și domenii pentru a evidenția ceea ce atlfel ne-ar putea scăpa nouă, celorlalți. Intelectualii publici ne țin informați cu privire la ceea ce se întâmplă de fapt și ne „mână” să gândim critic despre ceea ce ni se spune.

Intelectualismul trebuie susținut și încurajat

Intelectualismul trebuie susținut și promovat în același mod în care persoanele umaniste promovează scepticismul, știința, gândirea critică și libertatea. Intelectualismul nu este în mod necesar o componentă a umanismului, însă este o piesă esențială a unei democrații liberale funcționale, care nu numai că protejează drepturile și libertățile indivizilor, dar le permite acestora să se dezvolte independent de instituțiile religioase. Susținerea intelectualismului va aduce de la sine „încăierări” cu diverse tipuri de teiști, însă nu ar trebui susținut doar pentru că îi deranjează pe aceștia. Dacă se simt deranjați, este vina lor că se opun dezvăluirii minciunilor, prejudecăților și privilegiilor. Vor fi văzuți de către restul societății ca înapoiați, ignoranți și bigoți.

Vezi și:
Prostia ca privilegiu religios

Teologie feministă

Odată ce femeile ajung să înțeleagă că bărbații au folosit și încă mai folosesc religia pentru a controla femeile și pentru a le ține „la locul lor”, mi se pare ciudat de ce majoritatea femeilor se atârnă încă de credințe biblice primitive, în ciuda filosofiei feministe moderne și în ciuda a ceea ce am ajuns să învățăm de-a lungul timpului despre culturi, obiceiuri și credințe din jurul lumii. De ce ar considera o femeie versiunea creștină a unui zeu ca fiind mai reconfortantă, când „blibia” e plină cu sute de pasaje care promovează oprimarea femeilor și opusul viziunii feministe / egalității cu bărbații?

Același lucru este valabil și pentru cei ai căror strămoși au fost sclavi, ținuți în lanțuri și toate acestea au fost justificate prin pasaje din biblie. Cum pot ei să găsească această religie, cu zeul ei care permite sclavia, ca fiind reconfortantă, dacă au citit și au înțeles textele religioase? Ca femeie ex-creștină care a văzut în cele din urmă „lumina” după 20 de ani, nu înțeleg de ce nu pot fi și celealte femei atee.

Îi răspund mai jos lui cititorcreștin, la comentariul deosebit de lung lăsat pe intrarea intitulată „Religia este dăunătoare societății: atitudinea față de femei”:

Femeile care au avut o contribuţie majoră în răspândirea creştinismului, de-a lungul vremii, au fost uitate de către Biserică, susţine un studiu realizat de un academician englez de la Universitatea din Manchester, informează Phys.org.

Care studiu? Comentariul tău apare pe cel puțin trei site-uri și nicăieri nu am găsit surse. phys.org e un portal de știri pe Internet ce oferă știri din știință. Sunt prezentate cu predilecție științele naturale, adică știință dură, deși mai sunt scăpate pe alocuri și articole din științele sociale. Pe tine te-a interesat un articol subțire, pe care a trebuit să îl descopăr singură: http://phys.org/news/2013-08-christians-airbrushed-women-history.html

Profesorul Kate Cooper a ajuns la concluzia ca această contribuţie importantă a femeilor din primele două secole a fost neglijată de Biserică. Analiza efectuată de Cooper a dus la identificarea a zeci de femei creştine care au influenţat decisiv răspândirea creştinismului.

Profesoara Kate Cooper („Senator” şi „ministru” n-au feminin, însă „profesor” are) a scris o carte, intitulată „Christians airbrushed women out of history”, în care susține că întreaga „contribuție” a femeilor la unul din cele trei mari monoteisme a fost neglijată de bisericile creștine majore și că creștinismul ar fi fost din anumite puncte de vedere mai progresiv față de femei la început spre deosebire de cum se prezintă în acest moment.

Chiar dacă ar fi din întâmplare o concluzie corectă, nu este academic să lucrezi cu dovezi incomplete, fragmentate sau ficționale și să speculezi cum face Cooper. Încercând să își imagineze cum o fată de nouă ani, Pulcheria, ar putea să își protejeze frățiorul cel foarte vulnerabil, moșternitor al tronului, Cooper speculează că fata cu pricina „a reușit cumva să mobilizeze o coaliție de adulți” (pagina 258). În cele din urmă, părintii știu cât de încântătoare și feroce poate fi o fată de nouă ani…

Femei precum Lidia din Filipi, Perpetua din Cartagina sau Tecla din Iconium se află în lista femeilor ignorate menţionată de Cooper.

1. Lidia din Filipi, Thyatira, Purpuraria, Philippisia șamd este recunoscută în mai multe denominații creștine ca „sfântă”, deși variază ca de obicei ziua când trebuie să își aducă aminte de ea. Biserica catolică o bifează pe 20 mai, în timp ce bisericile ortodoxe sărbătoresc mai multe zile. BoR (cea rusă) o trece în revistă pe 25 iunie și 27 martie. În variantele ortodoxe răsăritene ziua ei e tot pe 20 mai, ca „la catolici”. Nu știu care a fost contribuția ei la specia umană însă numele său cel puțin, nu pare a fi ignorat de către diverse denominații ale creștinismului.

2. Perpetua este conform Britannica (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/452499/Perpetua) foarte apreciată de creștini și continuă să atragă cititori. Catolicii nu au șters amintirea ei. Chiar pe articolul de pe phys.org am citit că femeile au fost întotdeauna amintite la catolici, inclusiv Perpetua. Un exemplu ar fi The Eucharistic Prayer. Este sărbătorită obligatoriu pe 7 martie de către anumite variante de creștini, această Perpetua…

3. Thecla of Iconium. În limba modernă, aprocrif este folosit în mod curent pentru a descrie orice text sau poveste considerată ca fiind de veridicitate îndoielnică. În acest sens, cuvântul sugerează o pretenție gen folclor sau legendă urbană. Thecla este considerată ca fiind o sfântă la începuturile bisericii creștine și o adeptă a lui Paul, apostolul. Prima menționare a vieții ei vine din apocriful antic și romanța religioasă numită Acta Pauli et Theclae, care spune că Thecla a fost salvată în mod miraculos de la arderea pe rug pentru că a venit ploaia. Cercetările teologice arată că Monstrul Zburător de Spaghete a mutat norul… A fost condamnată la a fi mâncată de fiare și a fost salvată tot miraculos – culmea – de către bestiile femele. Se înțelege de la sine sper, că e razna să crezi literal în relatările acestor „miracole”. Dar nu e un secret că Thecla, indiferent dacă a existat sau nu (pâna și profesoara de teologie Cooper recunoaște în articol că nu prea există dovezi), a fost celebrată de-a lungul istoriei și este în continuare sărbătorită. Pe 23 septembrie este ziua ei în calendarul sfinților din biserica catolică.

Kate ar fi putut la fel de bine să concluzioneze că anumite povești nemuritoare ar putea fi utilizate pentru a promova misandria. Maria, virgina cea „sfântă”, care a dat naștere fără a fi siluită de atingerea unui bărbat… Așadar, biserica exploatează femeile. Dar exploatează și bărbații, deci e ok:

„Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei lor, există eunuci care au fost făcuţi astfel de oameni şi există eunuci care s-au făcut ei înşişi astfel pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă!” Matei 19

Academicianul britanic consideră că un moment decisiv în schimbarea atitudinii față de femei a fost convertirea lui Constantin cel Mare, eveniment care a condus la instituționalizarea creștinismului şi, implicit, numirea episcopilor bărbați ca oficiali guvernamentali, femeile fiind pur și simplu șterse în mod intenționat din istoria creștinismului.

În timpul domniei lui Constantin (306-337), creștinismul a început tranziția către religia dominantă a Imperiului Roman. Istoricii sunt nesiguri cu privire la motivele lui Constantin pentru favorizarea creștinismului și dezbat în continuare forma de protocreștinism la care aderase acesta (creștinism tânăr = până la consiliul din 325). Până aici e corect, dar n-am înțeles treaba cu ștergerea femeilor din istorie și cum e convertirea lui Constantin un eveniment care duce implicit la numirea episcopilor bărbați ca oficiali guvernamentali. Ori nu știi ce vorbești, ori îți place să bați câmpii. În ambele cazuri, ce ai zis nu merită a fi luat în considerare.

„Femeile au predicat Evanghelia în mod regulat în primele două secole ale creștinismului, și în unele comunități ele au efectuat si botezuri. Aceste femei-sfinți care au avut o prezență radicală și puternică în perioada bisericii timpurii au fost ascunse în istorie”, a menționat Cooper.

Nu au fost ascunse prea bine, dacă le-a găsit ea. Am impresia că autoarea crede într-o conspirație a tăcerii pentru că pur și simplu nu a auzit vreodată de celelalte și discursul său consider că se cam încadreaza la teologie feministă. Dar aiurerilele ei teologice, „analizele” ei prezentate ca și când ar fi niște mari descoperiri, fac deja obiectul slujbelor și al feminismului creștin de ceva vreme.

Este trist, ca o religie, care a început cu o mamă și minunatul său Copil, a trebuit să aibă dificultăți în a aminti și onora contribuția femeilor, a concluzionat academicianul britanic.

Declinul iudaismului elen este obscur. Poate pentru că a fost marginalizat de, absorbit sau s-a transformat în protocreștinism. Creștinismul a pornit de la mama și minunatul său copil magic (în limba română substantivul comun se scrie cu majuscula doar la începutul propoziției) doar dacă te încrezi în lucruri cum ar fi virginitatea perpetuă, concepția imaculată și alte asemenea nebuneli, caz în care nu putem avea o dezbatere serioasă.

Nu e trist că două mii de denominații ale creștinismului „au dificultăți” în a onora contribuția femeilor la propria suferință. Este foarte trist însă că creștinismul să rezumă la frică, frică și iar frică. Amenințări și frică. Crezi ca mine sau vei fi torturată etern. Întrebările și îndoielile nu sunt permise. Foarte trist. E trist că creștinismul se rezumă la amenințări cu tortura și încercări de a insuflare a sentimentelor de groază și spaimă. Nici urmă de dragoste, ca și când blibia ar fi fost scrisă de către bărbați rasiști, sexiști, homofobi, violenți și frustrați sexual, în loc de un Dumnezeu iubitor. Ce ciudat… Și niciuna din problemele ridicate de tine sau tanti Kate Cooper nu se referă la întrebarea cheie: are vreun pic de sens religia ta?

Tot Cooper scria și că „în cele din urmă, martiriul simboliza obediența față de valorile reprezentate de către biserică și reflecta credința că biserica se poate împlini și autogratula prin sacrificiu de sine și moarte. După cum se vede în povestea lui Perpetua și a celorlalte femei nord africane, martiriul a devenit un mod de autoemancipare pentru femei în cercurile creștine”. Așadar creștinismul contribuie la emanciparea femeilor încurajându-le să se sincuidă pentru isus. Martiriul este cea mai oribilă formă de violență și creștinii se lăfăie în el.

Chiar şi calitatea sufletului femeilor era socotită inferioară celei masculine. De aici şi părerea că Dumnezeu ascultă cu precădere rugăciunile bărbaţilor.

Credința în existența sufletului și alte credințe în absența dovezilor încă mai caracterizează societatea umană, din păcate.

Prin contrast, atitudinea lui Iisus față de femei a fost cu totul inovatoare. S-a înconjurat de femei, le-a considerat egale bărbaţilor din jurul lor.

Dacă într-adevăr a existat un isus istoric (slabe șanse să dovedească cineva așa ceva), este irelevant dacă a fost feminist sau dacă se purta frumos cu femeile. Oricum nu ai produs nicio urmă de dovadă pentru a susține afirmația. Este însă un fapt că doctrina creștină și răul normalizat nu devin justificate. Creștinismul nu promovează egalitatea între femei și bărbați. Biblia nu asigură drepturile și libertățile femeilor. Femeile conform acestei credințe pot fi cumpărate, vândute, violate, ucise, reduse la tăcere, bătute, excluse și lista continuă fără să se fi schimbat prea mult.

Biserica n-a putut trece de practicile și tradițiile societății.

…Structurile patriarhale ale evreilor și greco-romanilor, dar și tradiția intelectuală a filosofilor greci, nu au permis proclamarea egalității dintre femeie și bărbat…

…Mulți istorici au fost preocupați să înțeleagă cauzele care au condus la erodarea rolului femeii în creștinism….

…Interdicțiile, uneori ciudate, care se mențin în unele confesiuni creștine față de femei pot fi rezultatul perpetuării unei mentalități cu totul străine de spiritul învățăturilor lui Hristos….

… ar trebui să rămână un avertisment nu doar pentru teologii creștini, ci pentru toți cei a căror percepție despre creștinism a fost deformată de concepții eronate, perpetuate de-a lungul secolelor…

Influența dăunătoare a religiei asupra societății este incontestabilă. Nu este prima dată când întâlnesc această practică mișelească în discuția cu un religios. Doctrina în care crezi tu este una nocivă, care susține că femeile sunt nașpa. Dacă te aștepți să scapi bazma curată cu afirmații precum „biserica ortodoxă română e misogină pentru că așa e societatea noastră”, atunci îmi pare rău, dar nu te voi lăsa. Doctrina imuabilă a bisericii ortodoxe rămâne canceroasă, în ciuda eticii și a moralității moderne.

Îmi aduc aminte de prima mea postare pe acest blog, în 2011. Era un simplu citat din Steven Weinberg: „Religia este o insultă la adresa demnității umane. Cu sau fără aceasta, ar exista oameni buni care fac lucruri bune și oameni răi care fac lucruri rele. Dar ca oamenii buni să facă lucruri rele, este nevoie de religie.”

Pe de altă parte, încercarea de a repoziționa femeia în cadrul societății creștine a determinat ca sub impulsul mișcărilor feministe lucrurile să fie împinse într-o altă extremă. Battany Hughes, expert în istorie antică, a numit femeile „sângele care a dat viață creștinismului”. Considerând că acestea au avut un rol dominant în dezvoltarea creștinismului, mai important chiar decât bărbații, specialistul în istorie antică se întreba „cine știe dacă nu cumva Dumnezeu a fost femeie?”. Aceasta se dorea a fi o întrebare care să spulbere două milenii de creștinism.

Spre deosebire de zeul propus de către tine, Zâna Măseluță măcar știm sigur că nu a fost bărbat. Îți recomand să dezbați așa ceva cu ceilalți adepți ai aceluiași prieten imaginar când vă mai drogați cu religiosil, pentru că eu nu mă voi feri să râd de voi. Consider că e bine să nu ne abținem din râs când auzim tot felul de tâmpenii, așa că îți recomand un clip care să te blasfemieze un pic: George Carlin zicea că dacă ar exista într-adevăr o zeitate supremă, trebuie să fie un el și nu o ea, pentru că „no woman could or would ever fuck things up this badly”.

Iar cu privire la cele două milenii de creștinism, îți zic atât: creaționismul este credința religioasă că viața, planeta și Universul sunt creația unei ființe supranaturale. Noi nu suntem creați, suntem evoluați. Unora nu le place acest lucru și au impresia că ar fi neplăcut să fie așa, dar acesta este adevărul. Îmi place să iau parte la discuții, însă în acest caz nu avem ce discuta. Discuția s-a terminat. A luat sfârșit încă din secolul XIX.

Datul cu părerea se cheamă teologie, nu știință, iar gândirea magică / lipsa gândirii critice sunt probleme mult mai concrete ale societății umane actuale. Persoanele feministe și umaniste nu permit revelația, zeii și religia în discuția despre feminism. Aceste persoane văd biblia și restul carticelelor magice drept surse de idei șoviniste ce nu au vreo relevanță în dezbaterea asupra rolurilor genurilor în societatea modernă.

Nu înțeleg cum o persoană poate fi religioasă și feministă în același timp. Unele din versetele pe care le-am citit în diversele cărticele sfinte mă fac să vomit și nu văd cum o persoană feministă nu ar fugi mâncănd pământul de asemenea aiureli pline de ură.

Vezi și:
https://umanismsecular.wordpress.com/2013/12/08/religia-este-daunatoare-societatii-atitudinea-fata-de-femei/
https://umanismsecular.wordpress.com/2014/04/30/domnul-care-a-inviat/
https://umanismsecular.wordpress.com/2012/04/26/existenta-lui-iisus/
https://umanismsecular.wordpress.com/2011/12/04/ateism-moralitate-si-religie/
https://umanismsecular.wordpress.com/2013/09/30/moralitate-religioasa/

Islamul – Religia Păcii

Este Islamul o religie a păcii?

Nu. Pentru că niciuna din cele trei mari religii monoteiste nu este cu adevărat o religie a păcii. Niciuna din ele nu se poate lăuda că este pașnică; toate au fost sau sunt violente într-o formă sau alta.

Toate propovăduiesc un Dumnezeu care îi pedepsește pe cei cărora nu le pasă de opiniile sale cu privire la ce e bine și ce e rău, pornind de la premisa că el este perfect: lucru pe care (în mod foarte convenabil), nu-l putem observa și astfel verifica, în așa fel încât să-l putem confirma sau respinge. Așadar, orice religie te îndeamnă să ai încredere într-un psihopat fascist, care nu înțelege că nu e nimic moral în a spune oamenilor ce să gândească, simtă, vorbească, mai ales sub amenințarea unei pedepse eterne.

Nu există religie pașnică, atunci când se bazează pe o pedeapsă divină, aplicată de către forțe care nu furnizează dovezi concrete ale existenței lor, dar pretind în schimb încredere oarbă. Toate religiile sunt nocive din acest motiv și din multe alte motive, indiferent de virtuțile prin care își țes pânza de senzații reconfortante. Faptul că religiile trebuie să își reconsidere mișelește detaliile în mod constant și să se retragă în argumentul cosmologic (un argument analfabet, subțire după orice standard) pentru a-și scuza comportamentul, le dovedește reaua voință. Religiile sunt o gravă iluzie sistemică, ce depășește limitele posibilului pentru a-și menține stabilitatea, transformând credințe netestate în „adevăr“ incontestabil prin puterea instituțiilor și cu ajutorul trecerii timpului.

Lumea ar fi mai bună fără religie?

Da. Concepția nejustificată conform căreia omenirea ar avea nevoie de o marionetă pe post de dictator ceresc, este grotescă din punct de vedere etic. Ne-ar fi mult mai bine dacă nu ne-am baza pe o ipoteză imposibil de verificat și dacă am ignora ca repere morale Biblia, Tora și Coranul în aceeași măsură în care ignorăm Mein Kampf când discutăm despre ce înseamnă etică. Și nu este o comparație deplasată, ci una echitabilă, deoarece toate aceste cărți susțin șovinismul, xenofobia, homofobia, rasismul, sexismul, genocidul și sclavia și se consideră îndreptățite să procedeze astfel în virtutea poruncilor divine sau a planului creaționist. Din punct de vedere moral nu e nicio diferență, doar că trei din cele patru cărți susțin că un criminal dovedit devine pustnic în deșert, pe baza mărturiei a două soții, un om care nu a ezitat să măcelărească pe toți băieții nou născuți din Egipt într-un act de terorism evident.

Religia a provocat cel mai mult rău în lume?

Da. Au fost uciși mai mulți oameni în numele religiei, inclusiv păgâni și vrăjitoare, decât pentru orice alt motiv. Chiar dacă unele credințe pot fi considerate ca observându-și mai atent propria prostie, voi continua să le consider un nonsens despotic.

Vezi și:
Moralitate Religioasă

Cum reuşesc ateii să găsească un sens în viață?

 

De ce ateii nu se sinucid pur şi simplu?”

Ateii sunt în mod repetat informaţi de către un anumit tip de credincioşi că vieţile lor sunt inutile, din moment ce nu cred în existența lui Dumnezeu. Ce sens mai are să fii bun şi să iubeşti, să manifeşti compasiune sau chiar să faci orice, dacă până la urmă tot mori, întreabă ei.

E adevărat că în absenţa unui plan divin, vieţile noastre nu au niciun scop stabilit din exterior: un individ nu se naşte pentru a deveni medic, pentru a crea o operă de artă spectaculoasă sau pentru a săpa o fântână într-o zonă aridă din Africa. Dar sunt bolnavii mai puţin vindecaţi, plăcerea iubitorului de artă mai puţin intensă sau setea sătenilor mai puţin ostoită, doar pentru că un om şi-a stabilit propriile scopuri, în loc să urmeze un dictator din înalt? Chiar avem nevoie de un zeu care să ne spună că o viaţă petrecută vindecând cancerul este mai valoroasă decât una petrecută bând în cârciumă?

De ce nu ar trebui să fim mulţumiţi uşurând suferinţa semenilor sau micşorând nedreptatea, doar pentru că vom muri la un moment dat? Prin chiar faptul că această viaţă este tot ce avem, devine şi mai important să facem tot ce ne stă în putere pentru a reduce suferinţa cauzată de sărăcie, boli, nedreptate şi ignoranţă. A califica astfel de acţiuni drept lipsite de sens înseamnă a spune că evitarea suferinţei nu contează, ceea ce nu este nicidecum o poziţie morală.

Mulţi creştini susţin că nu are niciun rost să ne pese de ceilalţi dacă nu există Dumnezeu. Dar această afirmaţie este prin ea însăşi dogmatică, rezultând din conceptul teologic al păcatului originar, conform căruia întreaga omenire este căzută şi coruptă. O astfel de pretenţie poate fi ignorată fără consecinţe, întrucât în realitate nu avem nevoie de basme de adormit copii, cu osânde sau răsplate veşnice, care să ne oblige să fim buni: cercetările au arătat că societăţile cele mai puţin religioase au cea mai mica incidenţă a faptelor antisociale, inclusiv violenţe şi crime. Oamenii sănătoşi manifestă empatie în mod natural, iar explicaţia pentru acest fapt ţine de psihologie şi de evoluţie biologică, nu sunt necesari zeii.

Viaţa nu poate fi lipsită de sens, din moment ce avem capacitatea de a ne îmbunătăţii propria existenţă şi pe a celorlalţi. Pentru adevărata inutilitate am avea nevoie de rai.

În acea stare de extaz perfect şi permanent, cum e definit raiul, „a schimba ceva” este exclus. Dacă schimbarea a îmbunătăţit ceva, starea anterioară nu a fost perfectă. Dacă dimpotrivă a stricat ceva, atunci rezultatul nu este perfect. În rai aşa ceva nu este posibil. Chiar reîntâlnirea cu cei dragi nu ar putea adăuga o iotă la fericirea lor sau a ta, pentru că raiul, prin definiţie, e o stare ce nu mai poate fi îmbunătăţită.

Gândiţi-vă doar pentru o clipă la inutilitatea infernală a raiului! În existenţa noastră reală, cel puţin acţiunile au un efect, bun sau rău şi merită astfel să încercăm să-l îmbunătăţim. Într-o viaţă veşnică, în care nu putem influenţa nimic, e ca şi cum am fi morţi.

Dacă ai pretins vreodată că viaţa ta e lipsită de sens fără credinţa în Dumnezeu, chiar crezi că familia şi prietenii tăi nu au nicio valoare prin ei înşişi? Nu poţi vedea rostul de a te strădui să-ţi protejezi şi să-ți hrăneşti copii chiar dacă nu există o viaţă veşnică? Serios?

Dacă aşa gândeşti, tu eşti cel care înjoseşte omenirea, nu ateii, iar creştinismul, nu ateismul, este cel care diminuează adevărata valoare şi semnificaţie a vieţii. Noi, ateii, găsim scopuri în vieţile noastre şi în lume aşa cum este ea. Noi îi percepem pe ceilalţi ca fiind valoroşi prin ei înşişi, demni de grija şi compasiunea noastră, prin simplul fapt că împărtăşim aceeaşi capacitate de a simţi plăcere şi durere. E greu de imaginat o poziţie mai puţin morală, mai puţin empatică decât acest punct de vedere denaturat şi lipsit de dragoste faţă de oameni, propus de creştinism.

Acesta viziune asupra realităţii este perversă. Dacă singurul lucru de valoare în existenţă este că Dumnezeu ne-a dat-o, atunci înseamnă că darul nu este semnificativ prin el însuşi. Creaţia lui Dumnezeu ar fi echivalentul unui pulover dezlânat, în culori dubioase, pe care nu l-ai purta niciodată de bună voie, dar pe care nu poţi totuşi să te determini să-l arunci pentru că e un cadou de la bunica. Această abordare spune că eşti recunoscător pentru darul lui Dumnezeu, dar de fapt nu-ţi place prea mult, că de fapt dacă nu a ai avea credinţa că te aşteaptă o eternitate de beatitudine în rai, care să compenseze ce ai de îndurat, n-ai avea niciun motiv să-ţi doreşti un astfel de dar.

Religia teistă reduce viaţa la ceva care nu are altă valoare decât aceea de creaţie a unei zeităţi imaginare. Decretează că scopul şi semnificaţia pot fi găsite doar fiind marioneta acelei zeităţi, neavând alt scop decât scopul ei şi altă valoare decât aceea de creaţie a ei. Religia teistă dispreţuieşte tot ceea ce este mai bun şi mai nobil în efortul şi dorinţele omului şi le respinge ca fiind lipsite de sens şi inutile sau mai rău, corupte, dacă nu sunt făcute în numele Domnului. E timpul să abandonăm această viziune lipsită de bază. E timpul să respingem religia teistă şi să începem să ne percepem pe noi înşine şi pe ceilalţi cu demnitate, ca pe nişte fiinţe valoroase prin noi înşine şi nu doar ca pe nişte umbre deformate ale unui creator imaginar.

Vezi și:
Moralitatea
Gandirea critică

%d bloggers like this: