Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: filozofie

Nu sunt creștini adevărați

Niciun scoțian adevărat este o eroare logică informală, o încercare adhoc de a susține o aserțiune neargumentată. În loc de a nega contraexemplul sau de a respinge afirmația universală făcută inițial, greșeala modifică subiectul aserțiunii pentru a exclude cazul specific prin retorică, fără a face referință la o regulă obiectivă. Poate fi de asemenea folosită pentru a crea cerințe nenecesare, adăugând cuvinte precum „adevărat” sau „real” subiectului.

Termenul provine de la un exemplu din Anthony Flew, în care un scoțian neagă că un violator poate fi scoțian, deoarece scoțienii nu comit asemenea fapte. Este o greșeală foarte tentantă pentru că ne dorim ca echipa noastră să fie cea bună și voim să excludem persoanele pe care nu ni le dorim in grup.

Această pretenție este emisă adesea când religia este blamată pentru atrocități sau neliniște socială. Întâlnim combinația de greșeli atunci când apologeții religioși încearcă în mod repetat să utilizeze argumentul pentru a se distanța de unele grupuri mai extreme sau fundamentaliste, lucru ce nu oprește grupurile respective din a fi fundamentaliste, așa cum acestea ar încerca la rândul lor să argumenteze.

Această formă de eroare logică este întâlnită în argumentele de genul „niciun creștin adevărat” nu ar face un asemenea lucru. Dacă nu există o definiție acceptată a subiectului, atunci definiția trebuie înțeleasă în context sau trebuie stabilită înainte de a fi utilizată în argument. Cine controlează definiția creștinului adevărat?

Există o mare problemă cu această încercare de argumentare, pentru că religia se bazează pe interpretare personală și nu există un set universal de standarde obiective pe baza cărora am putea face asemenea distincții.

Niciun „ceva” adevărat este o modalitate stupidă de a-ți absolvi credințele personale de critică. Dacă un creștin leagă un homosexual de bara din spate a mașinii ca să îl târască pe caldarâm, atunci nu este un „creștin adevărat”…

Pat Robertson și papa sunt creștini. Faptul ca acești oameni au spus sau au făcut lucruri dubioase nu schimba realitatea statutului lor creștin. Dacă aceștia nu cred în aceeași versiune de crestinism ca tine, faptele comise de ei tot nu se schimbă. Acceptă că așa este sau recunoaște că întorci spatele realității. Deci creștinilor, renunțați la tactica voastră stupidă și începeți să definiți ceea ce credeti, în loc de a le cere celor ce venerează același prieten imaginar ca și voi să vă trateze altfel.

Pericolul îndoctrinării religioase în școlile publice

Educația religioasă în școli ar trebui să ne îngrijoreze. Școlile acționează in loco parentis într-un sens real (nu doar legal). Iar copiii de astăzi vor ajunge la rândul lor părinți.

Putem disocia între o persoană care adoptă anumite poziții pentru că așa i s-a spus că trebuie să gândească și o persoană care știe cum să sorteze între material adevărat sau fals, util sau nefolositor. Prima este asociată cu îndoctrinarea religioasă, acceptând în mod necritic ce au spus „bătrânii”; cea de-a doua este adesea asociată cu gândirea științifică. Felul în care gândim, utilizarea dovezilor, logica, etica, sunt toate lucruri importante.

Este tragic atunci când miturile, legendele și hiperbola religioasă ajung să se contopească în mod indistinct cu adevărul factual la maturitate. Copiii trebuie să învețe cum, nu ce să gândească.

religiosil

îndoctriná vb., a învăța (o persoană sau un grup) să accepte un set de credințe în mod necritic

Întrebarea „Trebuie religia să fie predată în școli?” îmi provoacă o grimasă. Înainte de a răspunde întrebării capcană, aș cere lămuriri în legătura cu religia la care se face referire. De cele mai multe ori, persoana care întreabă așa ceva redefinește intenționat sau din ignoranță cuvântul „religie” ca având înțelesul de ortodoxism răsăritean, o subdenominație fundamentalistă a uneia dintre cele trei mari monoteisme. Oricum nu contează foarte mult dacă este vorba despre creștinismul ortodox răsăritean sau vreo altă „unică credință adevărată”, din moment ce niciuna nu se bazează pe dovezi. Copiii ar trebui să învețe să creadă în ei înșiși și să se bazeze pe propriile abilități, în loc de a spera că vreun omuleț magic din ceruri îi face să aibă succes cât timp îl vor venera. Și în plus față de asta, România este deja într-o poziție deloc de invidiat, la sfârșitul listei de țări industrializate când vine vorba de predarea evoluției în școlile publice.

Ca o consecință, o mare parte din populația adultă îmbrățișează deschis creaționismul și respinge evoluția. Respingerea rațiunii, această revenire a religiei în mijlocul căreia ne regăsim, pune în primejdie statutul nostru internațional. Cum poate o națiune handicapată științific să fie competitivă la nivel global? Ce înseamnă acest lucru pentru viitor, când un procent înfiorător din populație respinge adevărul factual și îmbrățișează fabula? Nu consider că vreo religie ar trebui introdusă vreodată în școlile publice ale vreunei țări. Locul zeilor este în templele trecutului și nu în școlile prezentului. Așa ceva este de-a dreptul dezgustător și dăunător atât individului, cât și societății.

Îndoctrinarea ortodoxă ar trebui eliminată numaidecât din instituțiile publice. Nu trebuia să i se permită accesul de la bun început. Educația despre religie ar putea fi în schimb introdusă ca ramură a antropologiei, elevii putând să studieze mitul iudeocreștin laolaltă cu cel babilonian, viking, aztec, maori, egiptean șamd. În cele din urmă, nu este nimic în neregulă cu a preda mitul genezei, câtă vreme te asiguri că este clar că se vorbește despre un simplu mit, ca un mit hindus sau dintr-o altă zonă.

În plus față de religie comparativă, iată alte două materii ce ar putea fi ușor introduse în programă, evitând riscul îndoctrinării sau instrucției religioase:
Etică – acoperind subiecte precum metaetica, etica normativă, etica aplicată și logică deontică.
Filosofia religiei – acoperind subiecte precum argumentul din design, argumentul ontologic, argumentul din credință, pariul lui Pascal, precum și refutările acestora.

Un studiu imparțial și academic al pretențiilor emise de religii, spre deosebire de toceala devoțională și de a repeta papagalicește pasajele mai digerabile din biblie, aproape inevitabil va duce un gânditor liber să realizeze: Sunt nenumărate religii pe planetă și mai toate susțin că sunt singura credință adevărată. Nu toate pot avea dreptate, însă toate se pot înșela.

Vezi și:
Îndoctrinarea religioasă este o formă de abuz psihologic
Educație Despre Religie
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică
Tribalismul și violența religioasă
Revelația personală

Argumentul Ontologic în Logica Modală

Plantinga și argumentul său ontologic

Argumentul lui Plantinga utilizează idei esoterice și nu mă aștept ca o persoană nefamiliarizată cu aceste idei să înțeleagă ce este în neregulă cu argumentul. Pe de altă parte, susțin că odată ce înțelegem substratul, va deveni evident că argumentul este subțire. Argumentul ontologic formulat de către Plantinga nu îl pune într-o lumină bună, în calitate de gânditor și nici nu îi flatează pe cei care îl folosesc pentru a spune că: „Iată, teismul nu este nebunesc, există argumente sofisticate care îl susțin!”

Richard Dawkins scria: „Am iritat la un moment dat o adunare de teologi și filosofi, adaptând argumentul ontologic pentru a dovedi că porcii pot zbura. S-au văzut nevoiți să recurgă la logica modală pentru a demonstra că mă înșel”. Știm însă că porcii nu zboară de obicei. Dar înainte de a trece la argumentul ontologic în logica modală, aș dori să menționez una dintre faimoasele (și numeroasele) obiecții aduse argumentului ontologic, cea făcută de către un călugăr ca si Anselm, pe nume Gaunilo (Gaunilon) de Marmoutiers: đacă argumentul funcționează, ar părea că demonstrează și existența insulei „decât care nimic mai mare nu poate fi conceput”.

Varianta modală se agață de „axioma S5”, care aparține unui sistem de logică formală. Acest lucru este problematic pentru că în argumentarea uzuală spunem „din câte cunoaștem, este posibil ca X să existe”, unde X se poate referi la spiriduși, delfini supersonici, zâne sau un (dumne)zeu.

Problema este că în S5, când spui că ceva definit ca „necesar” există posibil, ai putea la fel de bine să aduci următorul argument stupid:

Dumnezeu este definit ca omniscient, omnipotent, omnibenevolent și existent în orice lume posibilă.
Există o lume concretă.
Prin urmare dumnezeu există!

Din punct de vedere logic este valid, însă nu ne spune nimic! Spre deosebire de Craig, Plantinga nu este la fel de dus, încât să pretindă că argumentul său dovedește existența lui Dumnezeu sau să insiste că oamenii trebuie să accepte ipoteza că Dumnezeu este posibil. Plantinga susține mai degrabă că „despre argumentele ontologice nu se poate spune că își dovedesc sau fixează concluzia. Însă din moment ce este rațional să le acceptăm premisa principală, arată totuși că este rațional să acceptăm concluzia respectivă”.

Doar că argumentul nu adaugă vreo justificare adițională ideii originale. La fel de bine ai putea spune că „ideea conform căreia dumnezeu există nu este inerent contradictorie, așadar este rațional să credem acest lucru”.

Să luăm silogismul:

O ființă are depravare maximală într-o lume posibilă L dată dacă și numai dacă este omnipotentă, omniscientă și omnimalevolentă în L; și
O ființă are răutate maximală dacă are depravare maximală în orice lume posibilă.
Este posibil să existe o ființă care are răutate maximală. (Premisa).
Prin urmare, posibil, este necesar adevărat că o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă există.
Prin urmare, (prin axioma S5) este necesar adevărat că o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă există.
Prin urmare, o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă există.

Ce ai citit mai spus este demontarea argumentului ontologic modal prin reductio ad absurdum. Dacă argumentul ontologic modal este solid, atunci am demonstrat că cel puțin două ființe omnisciente și omnipotente există. Dacă deopotrivă o ființă maximal de bună și una maximal de rea există necesar, atunci se vor anula reciproc. O soluție pentru această problemă ar fi ca un apologet să bată monedă că o singură ființă omnipotentă și omniscientă există, însă dacă acesta este cazul, atunci argumentul ontologic nu poate fi solid pentru că demonstrează deopotrivă că două tipuri foarte diferite de ființă omnipotentă și omniscientă există, fără a putea discerne între cele două.

Argumentul adus de Plantinga nu eșuează doar în a demonstra existența lui Dumnezeu, ci eșuează și în scopul citat de Plantinga, de a demonstra că credința în existența lui Dumnezeu este rezonabilă. Și aș putea adăuga eu, nu este foarte profund nici în rest. Plantinga nu a inventat axiomele S5, nu el a fost prima persoană care a sugerat că este setul corect de axiome modale și nu cred că a produs vreun argument decisiv pentru ele (nu cred că există un argument decisiv în acest sens).

Argumentul ar putea funcționa ca o ilustrare isteață pentru axiomele S5 – genul de lucru pe care un profesor ar putea să îl menționeze unui student atunci când explică logica modală sau ceva ce ar putea să apară ca glumă pe un carnețel, într-un local pentru studenți. Însă nu face vreun pas pentru a stabili demnitatea intelectuală a teismului.

Argumentul ontologic formulat de către Kurt Friedrich Gödel

Versiunea argumentului ontologic dată de Kurt Gödel a fost demontată de către J. Howard Sobel, deși unele modificări plauzibile ale argumentului ar putea rezulta într-o versiune imună obiecției lui Sobel. De acestea s-a ocupat C. Anthony Andersen.

Kurt Gödel s-a făcut suficient de bine înțeles că acesta a fost un simplu exercițiu în logică modală, derivând dintr-un set specific de presupuneri. Aceste presupuneri pot fi supuse îndoielii. Spre exemplu, definiția lui Dumnezeu în accepțiunea lui Gödel nu are nimic de-a face cu noțiunea de zeitate. Cu alte cuvinte, a fost o axiomă aleasă în mod specific, atât pentru vaga legătura a sensului cu religia, cât si pentru abilitatea de a verifica restul dovezii. Dacă cineva l-ar defini pe Dumnezeu altfel – ființa care a făcut lumea în șapte zile, de exemplu – atunci dovada nu se mai aplică. Argumentele ontologice sunt curiozități filosofice interesante (pentru cine are prea mult timp liber și este pasionat de asemenea lucruri), dar este amuzant când un apologet chiar încearcă să utilizeze așa ceva drept argument solid. Argumentul este infantil. Am suspiciuni mari față de ideea că asemenea concluzii mărețe pot urma unor șiretlicuri de „logomachie”.

Vezi și:
Alvin Plantinga
Gödel’s ontological proof
https://umanismsecular.wordpress.com/2012/04/19/definitia-ateismului/#comment-62

Dumnezeul lui dumnezeu

„În multe culturi se obișnuiește să se spună că Dumnezeu a creat Universul din nimic. Dar in acest fel, răspunsul este doar amânat. Dacă am dori să investigăm întrebarea cu îndrăzneală, ar trebui bineînțeles ca următoarea interogație să fie: Dar Dumnezeu de unde vine? Și dacă decidem că nu avem un răspuns, de ce să nu economisim o etapă, concluzionând că universul a existat dintotdeauna?” – Carl Sagan, Cosmos, pagina 257

Teiștii au susținut mult timp că zeii lor nu au o sursă sau altfel spus, sunt „fără cauză”. Au folosit acest tip de explicație pentru a evita un regres infinit. Toma de Aquino, un renumit teolog, a pledat pentru această poziție folosind „argumentul din contingență”. Este de fapt o reiterare a „Primei Surse” sau a „Cauzei Necauzate” din filosofia lui Aristotel. Acest argument eșuează înainte de a demonstra ceva, pentru că nu se bazează pe nimic, fiind o simplă speculație despre ființe a căror existentă nu a fost probată concret nici până în zilele noastre.

Cum aș putea lua în serios un raționament care pare să se bazeze doar pe imaginația bogată a teiștilor? Ideea că Universul ar fi fost creat de către un zeu aparține infantilismului speciei. Nu s-a descoperit nicio dovadă pentru „Prima Sursă” și au trecut mii de ani de când Aristotel a formulat argumentul. Este momentul să renunțăm la fanteziile religioase. Lawrence Krauss, în prelegerea „Un Univers din nimic”, explică niște mecanisme prin care Universul ar putea fi necauzat. Spre deosebire de elucubrațiile teiste, ele se bazează pe observație și pe știință testabilă.

Un cunoscut om de știință (unii spun că ar fi fost Bertrand Russell) a susținut la un moment dat o prelegere publică despre astronomie, descriind modul în care pământul se rotește în jurul Soarelui, iar Soarele la rândul său se rotește în jurul centrului unei vaste aglomerări de stele, pe care o numim galaxia noastră. La sfârșitul prelegerii, o bătrânică din spatele sălii s-a ridicat și a spus: „Ceea ce ne-ai spus este o prostie. Lumea e de fapt o farfurie așezată pe spinarea unei broaște țestoase imense.” Savantul a zâmbit superior înainte de a răspunde: „Și broasca țestoasă pe ce stă?” „Ești foarte isteț, tinere, foarte isteț” a răspuns bătrânica. „Dar sunt țestoase până jos!”
https://en.wikipedia.org/wiki/Turtles_all_the_way_down

Pariul lui Pascal

Unele alegeri presupun într-adevăr riscuri mari. Mulți au murit pentru că au avut mai multă incredere în rugăciuni decât în doctori. Alții au pierit din cauză că s-au jucat cu șerpi veninoși ori au băut otrăvuri, pentru că le-a spus Iisus că pot face astfel de lucruri fără să pățească nimic. Alegerea credințelor mistice și pseudoștiințifice poate avea consecințe foarte neplăcute. Dacă alegi să crezi în dumnezeu și se dovedește că nu există dumnezeu, poți spune că ți-ai irosit viața: te-ai rugat la pereți, ai învățat niște doctrine mincinoase și ai câștigat foarte puțin în schimb. Poate ai respins diverși oameni, pentru că nu aveau aceleași convingeri ca tine, poate că ai respins idei pentru că nu se potriveau cu ceea ce scria în vechile cărți dogmatice, posibil să-ți fi refuzat chiar ție unele curiozități, pentru ca nu ai mai avut timp pentru ele din cauza religiei sau pentru că nu erau în acord cu învățăturile din vechime, menționate de religie.

Ce-ar însemna să accept Pariul lui Pascal?

Pascal spune „ce ai de pierdut?” Dacă e adevărat, primești viață eternă și izbăvire, iar dacă nu este, vei fi același cadavru oricum. Pe lângă tonul negustoresc, ca cel al escrocului de la colț de stradă („n-ai cum să pierzi, acceptă pariul meu”), mai este și ceva imoral în el. Îndemnul este bolnav, întrucât spune „eu venerez un zeu care nu ar știi că acesta este motivul tău de a crede în el”. Zeitatea mea preferă o persoană care crede în existența sa datorită unui pariu, datorită beneficiului ce poate fi obținut. Pe când convingerea sinceră că o astfel de enitate nu există ar fi răsplătită de el pentru onestitate cu pedeapsa eternă: „ai primit ispita perfectă pentru a crede în mine, nu ai făcut-o, drept pentru care acum îți voi face rău”. Nu văd ce este așa moral în Pariul lui Pascal.

Russell spunea că răspunsul său, în cazul în care s-ar dovedi că s-a înșelat, ar fi „nu mi-ai dat destule dovezi”, în timp ce Hitchens ar fi răspuns că „oricine poate face o greșeală sinceră, iar eu sunt foarte mândru de aceasta.” Voltaire a respins ideea că Pariul lui Pascal ar constitui o „dovadă a existenței lui Dumnezeu” ca fiind „indecentă și puerilă”, adăugând că „interesul pe care eu îl am de a crede ceva nu este o dovadă că așa ceva există”. Pariul lui Pascal este un bun exemplu de troc religios. Ce ai de pierdut? e ofertă bună, vino și pariază! Evidențiază foarte bine modul în care argumentele, demnitatea și respectul de sine sunt denigrate de religie.

Vezi și:
Revelația personală

%d bloggers like this: