Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: gandire critica

Ziua internațională a blasfemiei

Astăzi este ziua internațională a dreptului la blasfemie. Unora nu le place, însă eu consider ca fiind eliberator să declari public faptul că ideile și pretențiile nu vor avea un respect garantat doar pentru că 1) îi sunt dragi cuiva și/sau 2) sunt parte a unei religii „sacre”.

Gândiți-vă la blasfemie în contextul creștin, ca singurul păcat pe care Dumnezeu nu îl va ierta vreodată.

Sfânta Evanghelie după Marcu, capitolul 3

Varianta a)
28 Adevărat vă spun că oamenilor le vor fi iertate toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor rosti, 29 dar cel ce blasfemiază împotriva Duhului Sfânt nu va avea parte de iertare în veci, ci este vinovat de un păcat veşnic.
https://www.biblegateway.com/passage/?search=Marcu%203:28-35&version=NTLR

Varianta b)
28. Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit;
29. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică.
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=3&id=53

Violul nu este un păcat de neiertat. Abuzul unui copil nu este de neiertat. Tortura vietăților, decapitarea, genocidul, vărsarea de sânge, trădarea, oprimarea, chinuirea și provocarea durerii, toate acestea pot fi curățate ca prin minune cu o simplă rugăciune de penitență. Însă îndrăznește să spui ceva despre dumnezeire, care să-i înțepe lui Yahwe egoul subțire ca șervetelul și vei ajunge cu siguranță în iad.

Aceste „avertismente” cu privire la blasfemie au fost și sunt doar o încercare de a reduce la tăcere vocile provocatoare și disidente sub amenințarea durerii și de a izola de critică, examinare și ridiculizare pretențiile prea generale și nesubstanțiale.

Blasfemia este înfricoșătoare pentru cei care se țin strâns de dogmă, putere și control și dezvăluie nesiguranța monumentală de care dau dovadă cei care se tem de ea. Aceștia se confruntă cu o armă mai puternică decât orice metal: o idee.

Blasfemia nu este o crimă, ci este obligația morală a oricărei persoane logice, care gândește limpede.

Vezi și:
https://en.wikipedia.org/wiki/Blasphemy_Day
Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!
Ironizarea credinței este posibilă și necesară
Atacuri asupra seculariștilor în Bangladesh
Merită religia respect?

Advertisements

Gândirea științifică și credința religioasă

Cum investighezi o ipoteză? Căutând să o confirmi? Punând de fiecare dată întrebări care să primească răspunsuri afirmative, ca și când ai încerca să ajungi de unde ai plecat? Greșit! Vrei să primești „nu” ca răspuns, pentru că este mult mai informativ.

Dacă găsim căi rapide și ușoare de a respinge sau de a ignora datele ce ne contrazic ideile preconcepute, vom constata că restul „dovezilor” susțin perfect ideea de la care am plecat.

Esențialmente, aceasta este diferența între gândirea religioasă și gândirea șțiințifică. Persoanei religioase ce are îndoieli i se cere să își afirme credința – să studieze mai mult tora/biblia/coranul și să se roage. Este ca și când ai asculta o dezbatere între William Lane Craig și Richard Dawkins, însă oprind sonorul când Dawkins este la microfon.

De aceea este atât de importantă metoda științifică. Numai încercând să invalidăm ipoteza până în punctul în care nu mai reușim, putem spune că am ajuns la un adevăr despre realitate. Consider că ar trebui să procedăm astfel în toate aspectele vieților noastre.

Este cel puțin la fel de important să încerci să demonstrezi falsitatea ipotezei, pe cât este să o confirmi ca fiind adevărată. Când crezi că un lucru este adevărat, ar trebui să faci tot posibilul să îl infirmi. Numai așa vei putea ajunge la adevăr în loc de a te păcăli pe tine însuți.

Vezi și:
Religia Șervețelului – singura credință adevărată
Falsificabilitate

Ostilitatea față de intelect

Religia este în mare parte bazată pe credință. Credința este acceptarea unui lucru ca fiind adevărat în absența sau în ciuda dovezilor. Aceasta este definiția antiintelectualismului. Mă deranjează în mod special atunci când religia celebrează credința ca pe o respingere virtuoasă a intelectualismului onest, de parcă respingerea a ceea ce poate fi testat și dovedit ar fi motiv de mândrie.

Majoritatea dogmelor fundamentale în religie sunt subiective și fără temei (ex: nu am ascultat de dumnezeu și am moștenit păcatul, iar acum avem nevoie de un salvator). Întotdeauna va exista ceva imuabil, fără vreo altă justificare în afara faptului că totul s-ar prăbuși dacă s-ar schimba ceva, colapsul sistemului fiind inacceptabil. Acesta este fix opusul cercetării oneste, intelectuale, științifice, care caută excepțiile regulii și se adaptează la descoperirea de informație nouă.

Antiintelectualismul se referă în cele din urmă la protejarea puterii și a privilegiului împotriva analizei critice și a scepticismului oamenilor care își dau seama ce se petrece și care dorec să educe restul populației. Chiar și cele mai liberale sisteme spirituale sunt handicapate de ceva ce nu se poate schimba. Este destul de greu să supui îndoielii, să înveți sau să crești când te lovești de această problemă.

Intelectualii – critici ai minciunilor, prejudecăților și privilegiilor

Mi-au atras atenția două citate care consider că subtilizează esența intelectualismului și dezvăluie motivul pentru care constituie o amenințare față de interesele adânc înrădăcinate ale conservatorilor politici și religioși.

Marquis de Condorcet consideră intelectualul public (oribilă sintagmă) ca fiind persoana care se dedică „depistării prejudecăților în ascunzișurile unde preoții, școlile, guvernul și celelalte insituții cu vechime le-au adunat și protejat.”

Sau, după cum a zis Noam Chomsky: „intelectualii sunt într-o poziție de a expune minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile în conformitate cu motivele și cauzele lor și intențiile ascunse adesea în spatele lor… Este responsabilitatea intelectualilor să vorbească adevărul și să expună minciunile.”

Deși sunt două figuri îndepărtate în timp și cultură, ambii vorbesc despre necesitatea oamenilor care pot gândi și raționa clar, să investigheze, să evalueze și să dezvăluie celorlalți ceea ce persoanele aflate la putere ar dori să țină ascuns. Indiferent de circumstanțe, scopul este de a îmbunătăți societatea prin dezvăluirea adevărului ascuns pentru că unii beneficiază de pe urma minciunilor – minciuni ce nu servesc în fapt decât interselor oprimării și nedreptății.

Intelectualii publici pot juca astfel un rol vital în sănătatea unei democrații liberale. Avem nevoie de persoane care să tragă cu ochiul în spatele cortinei, care să investigheze cu atenție comportamentul și motivațiile organizațiilor puternice. Avem nevoie de oameni care să aducă la un loc informația disparată din diverse surse și domenii pentru a evidenția ceea ce atlfel ne-ar putea scăpa nouă, celorlalți. Intelectualii publici ne țin informați cu privire la ceea ce se întâmplă de fapt și ne „mână” să gândim critic despre ceea ce ni se spune.

Intelectualismul trebuie susținut și încurajat

Intelectualismul trebuie susținut și promovat în același mod în care persoanele umaniste promovează scepticismul, știința, gândirea critică și libertatea. Intelectualismul nu este în mod necesar o componentă a umanismului, însă este o piesă esențială a unei democrații liberale funcționale, care nu numai că protejează drepturile și libertățile indivizilor, dar le permite acestora să se dezvolte independent de instituțiile religioase. Susținerea intelectualismului va aduce de la sine „încăierări” cu diverse tipuri de teiști, însă nu ar trebui susținut doar pentru că îi deranjează pe aceștia. Dacă se simt deranjați, este vina lor că se opun dezvăluirii minciunilor, prejudecăților și privilegiilor. Vor fi văzuți de către restul societății ca înapoiați, ignoranți și bigoți.

Vezi și:
Prostia ca privilegiu religios

Ironizarea credinței este posibilă și necesară

„Nu poți provoca. Nu poți insulta credințele altora. Nu poți ridiculiza credințele altora.”

Aceasta este mustrarea Papei Francis făcută în Manila, cu privire la atacul de la Charlie Hebdo. Susținând că nu învinuiește victimele și că atacul violent nu a fost justificat, a insinuat exact opusul. „Provocateur” este un termen fanțuzesc. Să fie provocatori este ceea ce scriitorii ce gândesc liber, criticii sociali și cei mai buni dintre umoriști încearcă să fie. Gândiți-vă la cei mai buni și provocatori scriitori și umoriști liber cugetători: Voltaire, Thomas Paine, Mark Twain, Ambrose Bierce, Bertrand Russell, Geroge Carlin, Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Ayaan Hirsi Ali.

Papa cel întâmpinat cu adulație pentru că sună un pic mai uman decât predecesorii săi papali, nu a făcut până acum nici cât negru sub unghie pentru a reforma biserica catolică. În timp ce îi îndeamnă pe colegii săi de biserică să renunțe la mesajele obsesive asupra avortului, căsătoriei gay și a măsurilor contraceptive, papa Francis nu a făcut vreun demers pentru atenuarea, cu atât mai puțin pentru abrogarea obsesiilor bisericii asupra interzicerii avortului, contracepției și a egalității căsătoriei la nivel global. Nu este altceva decât o piesă de decor.

blasfemie

Este în mod evident în regulă ca religia și diversele sale cărticele sfinte să provoace și sa insulte pe alții. Gândiți-vă la insultele aduse femeilor între coperțile bibliilor ebraice și creștine și ale coranului, care sunt practic manuale pentru oprimarea femeilor. Gândiți-vă la poruncile barbare ce declară homosexualitatea ca fiind o „abominație” și dispun pedeapsa cu moartea pentru așa ceva: „sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13). Gândiți-vă la provocările Vechiului Testament, împărtășite în religiile evreiască, musulmană și creștină, care adesea și în mod deschis, solicită uciderea ereticilor, necredincioșilor și apostaților.

Și cu toate aceastea, papa Francis îndrăznește să numească violența în numele unui (dumne)zeu o „aberație”?

Unul din cele mai mari mituri de pe planetă este presupunerea că un lucru este religios va fi cu siguranță bun. Celor dintre noi care își fac publică disidența față de religie, li se spune în mod constant să nu critice sau să ofenseze, să tacă din gură. Sau „vedeți voi”. Singurele arme ale ireverențioșilor umoriști sunt glumele. Acum ni se spune că e normal ca o glumă împotriva religiei să fie întâmpinată cu asasinatul.

Avem dreptul și chiar datoria, ca asemeni copilului din poveste, să proclamăm că împăratul nu are haine.

Vezi și:
Tribalismul și violența religioasă
Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!
Merită religia respect?
Prostia ca Privilegiu Religios

Nimic nu este întâmplător

„Totul se întâmplă pentru un motiv” este una din sintagmele folosite pentru a submina orice discuție argumentată. Nu totul are loc dintr-un motiv plin de sens. Au murit sute de mii de persoane în Haiti dintr-un anumit motiv: au fost strivite de clădirile prăbușite sau au fost rănite și au sucombat din cauza rănilor. Mai presus de atât, nu a existat vreun motiv pentru ca ele să moară. Așadar, s-ar putea spune că morțile lor au fost practic lipsite de sens, în ciuda faptului că unor oameni nu le-ar plăcea să audă așa ceva.

Sunt oameni care în cele mai grele zile caută consolare în presupunerea că cineva le datorează ceva pentru durerea prin care trec. Că pentru durerea pe care o simt, li se datorează comfort și împlinire. Însă nu este vorba decât despre o impunere a simțului uman de dreptate asupra universului, iar acest lucru este extrem de deplasat. Mulți oameni par foarte reticenți sau chiar incapabili de a concepe acest fapt, desi nu este contraintuitiv deloc.

Consider că propoziția „nimic nu e întâmplător” este înnebunitor de ambiguă pentru că poate însemna „totul are un scop”, la fel cum poate să însemne „totul are o cauză”. Indiferent de ce ar trebui să însemne, este o frază enervantă și lipsită de sens care, asemenea expresiei „tot răul spre bine”, mă face să îmi smulg părul care mi-a mai rămas în cap. Poate fi numită o atitudine și aparține de solipsismul gândirii religioase care consideră că întregul univers a fost creat cu omul în gând. Cum pot face copiii cu boli fatale parte din planul unei zeități benevolente nu este o chestiune în jurul căreia aș face tot felul de acrobații mentale pentru a o îngloba în viziunea mea asupra vieții. Chiar și așa, am reușit să îl fac pe tata să râdă când a întrebat retoric „De ce a început să plouă afară tocmai când trebuia să mă duc la piață”, spunându-i că este voia lui Allah. Ori îți dai seama cât de ridicol este, ori nu.

Creștinii utilizează această sintagmă pentru a insinua că un dumnezeu interacționează cu universul și că ghidează tot ce există, ceea ce ar include criminalii în serie. Domnul zeu a avut un motiv pentru actele de violență fără sens comise de aceste persoane. Acest mod de a-l vedea pe dumnezeu ne transformă pe toți în marionete… Micile jucării ale lui dumnezeu care nu au în fapt liber arbitru. Chiar credeți că unui zeu îi trebuie jucării? Dacă da, atunci chiar credeți că sunteți cele mai interesante jucării pe care le-ar putea folosi dumnezeus?

Înțeleg că creștinii vor să afirme supremația zeului lor, însă ar trebui să gândească înainte de a deschide gura. Nu mi-am prins degetele în ușă pentru un măreț scop cosmic. Să mergem și mai departe – ai cancer, persoana iubită moare într-un accident de mașină, nu reușești să te angajezi pe postul dorit, copilul tău se îmbolnăvește și tu îmi spui că toate au loc pentru un „motiv”? Asta ar însemna că sunt cauzate de Dumnezeu, însă existența răului exclude posibilitatea existenței unei zeități omnipotente, omnibenevolente și omnisciente. Ne este oare chiar atât de greu să acceptăm că lucrurile rele s-ar putea întâmpla pur și simplu? Este pură întâmplare și nu ne place, deoarece considerăm că asta ar face ca suferința și moartea unei persoane iubite să fie lipsite de sens. Însă nu aceasta este ideea. Evenimentul în sine nu are un motiv în spate. Nu există nicio urmă de dovadă că ipoteza dumnezeiască ar putea fi reală, nu există nicio urmă de dovadă că universul ar putea să aibă o cauză supranaturală și nu există dovezi care să ateste în vreun fel că există ființe supranaturale sau „forțe” supranaturale care ar putea afecta cumva universul.

Fericirea nu este o răsplată – este o consecință. Suferința nu este o pedeapsă – este un rezultat -Robert Ingersoll

Consider că acest citat explică suficient situația pentru o persoană rațională, însă când va întâlniți cu o persoană religioasă care afirmă că nimic nu este întâmplător, încercați să aduceți în discuție o situație ipotetică în care persoana respectivă suferă inutil din cauza violenței. Iar dacă își va continua debitările ignorante, atunci e mai bine să vă retrageți, pentru că nu își va recunoaște înfrângerea.

%d bloggers like this: