Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: logica

Reguli de argumentare

Un argument este, ca să citez un sketch Monty Python, „o serie de afirmații conectate pentru a stabili o concluzie”. Personajul jucat de Michael Palin oferă o definiție decentă, însă primește în schimbul banilor săi doar contradicții nesusținute. Următoarele reguli de argumentare corectă sunt aplicabile universal. Le menționez aici pentru ca sunt adesea trecute cu vederea.

    Suntem constrânși de urmărirea dovezilor în direcția în care ne vor duce. Singura cale adecvată pentru justificarea concluziilor despre cum funcționează Universul se potrivește cel mai bine cu toate dovezile disponibile. Mai întâi vin dovezile empirice și apoi urmează concluziile.
    Trebuie să acceptăm cunoașterea acumulată despre lumea naturală. Suntem obligați să recunoaștem validitatea explicațiilor științifice pentru că sunt bazate pe dovezi empirice. Nu ai voie să avansezi ipoteze personale despre cum funcționează Universul, aruncând la coș întreaga cunoaștere umană acumulată!
    Trebuie să acceptăm că nu știm totul despre natura entităților din afara Universului. Zeitățile, viețile de apoi și alte astfel de lucruri sunt definite uneori ca existând în afara experienței umane. Adjectivul corect pentru entități imaginate care nu au bază în experiența umană: „fictive”.
    Pentru a determina cum funcționează Universul trebuie să privim dincolo de ceea ce se întâmplă în capul cuiva, citând informația disponibilă universal. Psihologia umană este total nedemnă de încredere ca sursă de cunoaștere. Când cineva anunță că se află în posesia unor cunoștințe despre mintea lui dumnezeu, citând interpretarea personală a experienței personale, înseamnă că își discută psihologia.
    Suntem obligați să definim aserțiunile factuale despre cum funcționează Universul în mod clar și fără echivoc. „Dumnezeu este dragoste” nu spune nimic interesant pentru că este o propoziție goală de conținut.

 
Postare dedicată lui Dan Ghenea

Nu sunt creștini adevărați

Niciun scoțian adevărat este o eroare logică informală, o încercare adhoc de a susține o aserțiune neargumentată. În loc de a nega contraexemplul sau de a respinge afirmația universală făcută inițial, greșeala modifică subiectul aserțiunii pentru a exclude cazul specific prin retorică, fără a face referință la o regulă obiectivă. Poate fi de asemenea folosită pentru a crea cerințe nenecesare, adăugând cuvinte precum „adevărat” sau „real” subiectului.

Termenul provine de la un exemplu din Anthony Flew, în care un scoțian neagă că un violator poate fi scoțian, deoarece scoțienii nu comit asemenea fapte. Este o greșeală foarte tentantă pentru că ne dorim ca echipa noastră să fie cea bună și voim să excludem persoanele pe care nu ni le dorim in grup.

Această pretenție este emisă adesea când religia este blamată pentru atrocități sau neliniște socială. Întâlnim combinația de greșeli atunci când apologeții religioși încearcă în mod repetat să utilizeze argumentul pentru a se distanța de unele grupuri mai extreme sau fundamentaliste, lucru ce nu oprește grupurile respective din a fi fundamentaliste, așa cum acestea ar încerca la rândul lor să argumenteze.

Această formă de eroare logică este întâlnită în argumentele de genul „niciun creștin adevărat” nu ar face un asemenea lucru. Dacă nu există o definiție acceptată a subiectului, atunci definiția trebuie înțeleasă în context sau trebuie stabilită înainte de a fi utilizată în argument. Cine controlează definiția creștinului adevărat?

Există o mare problemă cu această încercare de argumentare, pentru că religia se bazează pe interpretare personală și nu există un set universal de standarde obiective pe baza cărora am putea face asemenea distincții.

Niciun „ceva” adevărat este o modalitate stupidă de a-ți absolvi credințele personale de critică. Dacă un creștin leagă un homosexual de bara din spate a mașinii ca să îl târască pe caldarâm, atunci nu este un „creștin adevărat”…

Pat Robertson și papa sunt creștini. Faptul ca acești oameni au spus sau au făcut lucruri dubioase nu schimba realitatea statutului lor creștin. Dacă aceștia nu cred în aceeași versiune de crestinism ca tine, faptele comise de ei tot nu se schimbă. Acceptă că așa este sau recunoaște că întorci spatele realității. Deci creștinilor, renunțați la tactica voastră stupidă și începeți să definiți ceea ce credeti, în loc de a le cere celor ce venerează același prieten imaginar ca și voi să vă trateze altfel.

Pericolul îndoctrinării religioase în școlile publice

Educația religioasă în școli ar trebui să ne îngrijoreze. Școlile acționează in loco parentis într-un sens real (nu doar legal). Iar copiii de astăzi vor ajunge la rândul lor părinți.

Putem disocia între o persoană care adoptă anumite poziții pentru că așa i s-a spus că trebuie să gândească și o persoană care știe cum să sorteze între material adevărat sau fals, util sau nefolositor. Prima este asociată cu îndoctrinarea religioasă, acceptând în mod necritic ce au spus „bătrânii”; cea de-a doua este adesea asociată cu gândirea științifică. Felul în care gândim, utilizarea dovezilor, logica, etica, sunt toate lucruri importante.

Este tragic atunci când miturile, legendele și hiperbola religioasă ajung să se contopească în mod indistinct cu adevărul factual la maturitate. Copiii trebuie să învețe cum, nu ce să gândească.

religiosil

îndoctriná vb., a învăța (o persoană sau un grup) să accepte un set de credințe în mod necritic

Întrebarea „Trebuie religia să fie predată în școli?” îmi provoacă o grimasă. Înainte de a răspunde întrebării capcană, aș cere lămuriri în legătura cu religia la care se face referire. De cele mai multe ori, persoana care întreabă așa ceva redefinește intenționat sau din ignoranță cuvântul „religie” ca având înțelesul de ortodoxism răsăritean, o subdenominație fundamentalistă a uneia dintre cele trei mari monoteisme. Oricum nu contează foarte mult dacă este vorba despre creștinismul ortodox răsăritean sau vreo altă „unică credință adevărată”, din moment ce niciuna nu se bazează pe dovezi. Copiii ar trebui să învețe să creadă în ei înșiși și să se bazeze pe propriile abilități, în loc de a spera că vreun omuleț magic din ceruri îi face să aibă succes cât timp îl vor venera. Și în plus față de asta, România este deja într-o poziție deloc de invidiat, la sfârșitul listei de țări industrializate când vine vorba de predarea evoluției în școlile publice.

Ca o consecință, o mare parte din populația adultă îmbrățișează deschis creaționismul și respinge evoluția. Respingerea rațiunii, această revenire a religiei în mijlocul căreia ne regăsim, pune în primejdie statutul nostru internațional. Cum poate o națiune handicapată științific să fie competitivă la nivel global? Ce înseamnă acest lucru pentru viitor, când un procent înfiorător din populație respinge adevărul factual și îmbrățișează fabula? Nu consider că vreo religie ar trebui introdusă vreodată în școlile publice ale vreunei țări. Locul zeilor este în templele trecutului și nu în școlile prezentului. Așa ceva este de-a dreptul dezgustător și dăunător atât individului, cât și societății.

Îndoctrinarea ortodoxă ar trebui eliminată numaidecât din instituțiile publice. Nu trebuia să i se permită accesul de la bun început. Educația despre religie ar putea fi în schimb introdusă ca ramură a antropologiei, elevii putând să studieze mitul iudeocreștin laolaltă cu cel babilonian, viking, aztec, maori, egiptean șamd. În cele din urmă, nu este nimic în neregulă cu a preda mitul genezei, câtă vreme te asiguri că este clar că se vorbește despre un simplu mit, ca un mit hindus sau dintr-o altă zonă.

În plus față de religie comparativă, iată alte două materii ce ar putea fi ușor introduse în programă, evitând riscul îndoctrinării sau instrucției religioase:
Etică – acoperind subiecte precum metaetica, etica normativă, etica aplicată și logică deontică.
Filosofia religiei – acoperind subiecte precum argumentul din design, argumentul ontologic, argumentul din credință, pariul lui Pascal, precum și refutările acestora.

Un studiu imparțial și academic al pretențiilor emise de religii, spre deosebire de toceala devoțională și de a repeta papagalicește pasajele mai digerabile din biblie, aproape inevitabil va duce un gânditor liber să realizeze: Sunt nenumărate religii pe planetă și mai toate susțin că sunt singura credință adevărată. Nu toate pot avea dreptate, însă toate se pot înșela.

Vezi și:
Îndoctrinarea religioasă este o formă de abuz psihologic
Educație Despre Religie
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică
Tribalismul și violența religioasă
Revelația personală

Păcatul păcatului originar

Doctrina Căderii este scornirea creștină ce ar trebui să ofere o reconciliere între imperfecţiunea lumii şi perfecţiunea presupusului său creator. Conform acestei doctrine, creaţia lui Dumnezeu a fost iniţial bună dar apoi, primul om (Adam) a păcătuit. Ca urmare a „căderii”, păcatul a intrat în lume şi acum toţi suferă nenorocirile datorate păcatului originar.

Această doctrină este o parte importantă a tradiţiei creştine: nu numai că îl exonerează pe domnul zeu de responsabilitatea pentru existenţa răului, dar înrădăcinează de asemenea ideea că păcatul e universal şi prin urmare toată lumea are nevoie de salvare. Doctrina păcatului originar este fundamentală pentru demersul teologic.

Voi divaga aici pentru a face o paralelă între Căderea omului şi altă fabulă cu un mesaj foarte similar. Dacă ne uităm în mitologia greacă, vom descoperi o poveste despre un titan numit Prometeu, care nu doar face omenirea din lut, dar şi sfidează zeii şi pe Zeus însuşi, oferind umanităţii darul focului. Dacă examinăm această poveste cu atenţie vom găsi o naraţiune similară, avându-l ca protagonist pe Prometeu, un erou tragic ce oferă omenirii cunoaşterea în forma focului şi îi face astfel pe oameni să conştientizeze că pot deveni mai mult decât sunt, dar provoacă de asemenea o mare suferinţă umanităţii, pentru că acea cunoaştere se presupune că ar fi fost menită doar pentru zei, iar deţinerea ei de către oameni este un afront la adresa acestora. Pentru ca zeii să-şi împartă „dreptatea” împotriva umanităţii, fiica lui Prometeu, Pandora, este păcălită de către aceştia să deschidă o cutie care eliberează multă suferinţă în lume, iar Prometeu însuşi este pedepsit printr-un vultur care îi mănâncă zilnic ficatul, ce se regenerează şi este în mod repetat mâncat pentru eternitate.

Versiunea Ortodoxiei Răsăritene privind păcatul originar susţine că păcatul provine de la Diavol, „Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început (1 Ioan 3:8 )”. Ei consideră că introducerea păcatului strămoşesc în rasa umană a afectat mediul ulterior al omenirii (a se vedea de asemenea Traducianismul). Cu toate acestea, nu au acceptat niciodată noţiunile de păcat originar şi vină ereditară ale lui Augustin de Hipona.

Povestea spune cam aşa: un şarpe vorbitor a convins-o pe Eva să mănânce fructul interzis din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest lucru s-a întâmplat după ce Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei să se bucure împreună de orice din așa-zisa grădină a Edenului, cu excepţia fructului din pomul cunoaşterii. Rezultă astfel că ignoranţa este un lucru nobil când e vorba de credinţă. Cunoaşterea este periculoasă. Ignoranţii sunt mult mai uşor de controlat. Acum Dumnezeu, fiind omniscient, ştia dinainte că toate acestea urmau să se întâmple. Ştia despre şarpe. Ştia că vor mânca fructul. Ştia că va pedepsi omenirea din acest motiv. Din cauza acestei abateri, omenirea este împovărată pentru eternitate cu păcatul originar. Bărbaţii trebuie să muncească pământul, femeile simt dureri în timpul naşterii şi cel mai rău dintre toate, şerpii trebuie să se târască pe sol.

Deşi sunt practic identici din punct de vedere genetic, perechea iniţială face sex şi produce nişte copii. Aceşti copii fac de asemenea sex incestuos şi fac mai mulţi copii. Şi astfel descendenţa continuă până când fructul cunoştinţei binelui şi răului le dezvăluie că incestul este un păcat. Iar pentru a depăşi păcatul originar şi a fi primit „în cer”, trebuie să fi botezat: o metodă convenabilă pentru biserică de a eticheta oamenii.

Dată fiind înțelegerea pe care o avem asupra universului și lucruri precum evoluția și ADN-ul, ideea că această poveste poate fi literală este pur și simplu imbecilă.

Sunt mai multe motive pentru a accepta că moartea există/este necesară, indiferent de săvârşirea sau nu a unui păcat originar:
1. Reproducerea necontrolată ar duce la nişte nivele de coşmar de suprapopulare într-un interval de timp foarte scurt
2. Nenumărate organisme mici sunt ucise în mod obişnuit în timp ce organismele mai mari mănâncă sau se deplasează
3. Multe organisme mor accidental
5. Cicluri ecologice vitale nu pot funcţiona, dacă organismele nu mor

Ni se spune că Adam şi Eva nu au ascultat o poruncă. Şi din cauza acelei erori, ei şi tot restul umanităţii (care nu a avut nimic de-a face cu alegerea respectivă) sunt condamnaţi la o eternitate de suferinţe oribile. Dacă Adam și Eva nu deosebeau între bine și rău, atunci de unde să știe că e greșit să nu asculți de zeul suprem?

Și oricum, porunca „Nu mâncaţi din acest pom!” este una dintre acele reguli fără o conotaţie morală sau imorală clară. În afară de ameninţarea capricioasă a lui Dumnezeu, nu pare să mai fie nimic rău în legătură cu mâncatul din pom, care ar putea să justifice clasificarea ei ca imorală.

În cele din urmă, a fi un individ matur, responsabil şi autonom moral nu poate fi consecinţa unei ascultări oarbe. În schimb, aceste lucruri se datorează deciziilor informate, bazate pe raţiune şi principii. Nu avem nevoie de ordine/avertismente de la zeii locali, avem nevoie de explicaţii, motive şi argumente. Avem nevoie să fim convinşi că fapta X este cea corectă, nu ameninţaţi, mustraţi sau învinovăţiţi şi înfricoşaţi pentru a nu o face.

Prin dezvoltarea capacităţii de a discerne nimeni nu va avea în mod evident de suferit, nu se încalcă niciun principiu kantian privind respectarea persoanelor, nu pare ceva deosebit de egoist sau neglijent. În toate secolele de când auzim cât de rea şi cât de mult merită pedepsită umanitatea, ne-am oprit vreodată să ne întrebăm: Ce anume era în neregulă cu mâncatul din fructul acelui copac? Şi acum că îmi pun această întrebare este evident că nu era nimic în neregulă cu acea acţiune, cel puţin din perspectiva detaliilor poveştii care ne-a fost spusă.

Şi cu siguranţă nu e nimic atât de rău privitor la acea acţiune, încât să justifice amenințarea cu pedeapsa eternă, folosită cu îngâmfare de către creştini. De fapt, ai putea crede că în general obţinerea de cât mai multă cunoaştere despre lume, inclusiv cunoaştere despre bine şi rău e un lucru pozitiv. Cum ai putea ştii să faci ceea ce e bine, dacă nu ştii să faci diferenţa între cele două? Ignoranţa este evident dăunătoare, ignoranţa intenţionată e şi mai rea.

Religioșii vor insista bineînţeles că a avea discernământ e dăunător. Dar nu această acţiune în sine dăunează de fapt cuiva — crearea aparent întâmplătoare a acestei reguli de către Dumnezeu şi dorinţa lui ulterioară de a condamna la iad umanitatea cauzează suferinţa, nu actul de a învăţa deosebirea dintre bine şi rău. Răul care loveşte umanitatea ca rezultat al păcatului nu e vina omenirii sau a fructului oprit. Dumnezeu este cauza acestei suferinţe. Dumnezeu este cel care alege să pedepsească (deşi probabil s-ar putea abţine) prin suferinţă eternă umanitatea.

Creştinii care folosesc „păcatul” lui Adam şi al Evei din Eden ca să justifice mânia lui Dumnezeu împotriva umanităţii fac o greşeală similară cu cea a victimei unei violenţe în familie, care după ce este bătută de soţul său josnic, îl apără şi îi justifică acestuia acţiunea: „Nu prea puteţi să-l învinovăţiţi pe el pentru că m-a bătut. Nu i-am pregătit cina la timp şi nu am făcut curăţenie. Chiar am meritat acea bătaie. El m-a avertizat că dacă nu fac ce mi-a spus, mă va bate. Aşa că e doar vina mea, de fapt. Am meritat-o.”

Ar trebui să fim indignaţi, înfuriaţi din punct de vedere moral, că creştinii ar vrea să acceptăm această pervertire a moralităţii reale. Ar trebui să fim şocaţi de aroganţa lor. Ar trebui să recunoaştem natura meschină, juvenilă şi insultătoare a modelului păcatului originar. La fel cum ar trebui să le respingem încercările de a învinovăţi umanitatea (şi pe urmaşii lor îndepărtaţi şi neavizaţi) pentru pedepse infernale, în locul tiranului volatil şi capricios, care le-ar provoca. Adevăratul rău este în propagarea acestei misantropii perverse de către creştini. Doctrina păcatului originar răspândeşte umilire, mâhnire, ură de sine şi minciuni despre adevărata natură umană.

Feriți-vă de dogmă și nu păstrați credința!

Argumentul Ontologic în Logica Modală

Plantinga și argumentul său ontologic

Argumentul lui Plantinga utilizează idei esoterice și nu mă aștept ca o persoană nefamiliarizată cu aceste idei să înțeleagă ce este în neregulă cu argumentul. Pe de altă parte, susțin că odată ce înțelegem substratul, va deveni evident că argumentul este subțire. Argumentul ontologic formulat de către Plantinga nu îl pune într-o lumină bună, în calitate de gânditor și nici nu îi flatează pe cei care îl folosesc pentru a spune că: „Iată, teismul nu este nebunesc, există argumente sofisticate care îl susțin!”

Richard Dawkins scria: „Am iritat la un moment dat o adunare de teologi și filosofi, adaptând argumentul ontologic pentru a dovedi că porcii pot zbura. S-au văzut nevoiți să recurgă la logica modală pentru a demonstra că mă înșel”. Știm însă că porcii nu zboară de obicei. Dar înainte de a trece la argumentul ontologic în logica modală, aș dori să menționez una dintre faimoasele (și numeroasele) obiecții aduse argumentului ontologic, cea făcută de către un călugăr ca si Anselm, pe nume Gaunilo (Gaunilon) de Marmoutiers: đacă argumentul funcționează, ar părea că demonstrează și existența insulei „decât care nimic mai mare nu poate fi conceput”.

Varianta modală se agață de „axioma S5”, care aparține unui sistem de logică formală. Acest lucru este problematic pentru că în argumentarea uzuală spunem „din câte cunoaștem, este posibil ca X să existe”, unde X se poate referi la spiriduși, delfini supersonici, zâne sau un (dumne)zeu.

Problema este că în S5, când spui că ceva definit ca „necesar” există posibil, ai putea la fel de bine să aduci următorul argument stupid:

Dumnezeu este definit ca omniscient, omnipotent, omnibenevolent și existent în orice lume posibilă.
Există o lume concretă.
Prin urmare dumnezeu există!

Din punct de vedere logic este valid, însă nu ne spune nimic! Spre deosebire de Craig, Plantinga nu este la fel de dus, încât să pretindă că argumentul său dovedește existența lui Dumnezeu sau să insiste că oamenii trebuie să accepte ipoteza că Dumnezeu este posibil. Plantinga susține mai degrabă că „despre argumentele ontologice nu se poate spune că își dovedesc sau fixează concluzia. Însă din moment ce este rațional să le acceptăm premisa principală, arată totuși că este rațional să acceptăm concluzia respectivă”.

Doar că argumentul nu adaugă vreo justificare adițională ideii originale. La fel de bine ai putea spune că „ideea conform căreia dumnezeu există nu este inerent contradictorie, așadar este rațional să credem acest lucru”.

Să luăm silogismul:

O ființă are depravare maximală într-o lume posibilă L dată dacă și numai dacă este omnipotentă, omniscientă și omnimalevolentă în L; și
O ființă are răutate maximală dacă are depravare maximală în orice lume posibilă.
Este posibil să existe o ființă care are răutate maximală. (Premisa).
Prin urmare, posibil, este necesar adevărat că o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă există.
Prin urmare, (prin axioma S5) este necesar adevărat că o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă există.
Prin urmare, o ființă omniscientă, omnipotentă și omnimalevolentă există.

Ce ai citit mai spus este demontarea argumentului ontologic modal prin reductio ad absurdum. Dacă argumentul ontologic modal este solid, atunci am demonstrat că cel puțin două ființe omnisciente și omnipotente există. Dacă deopotrivă o ființă maximal de bună și una maximal de rea există necesar, atunci se vor anula reciproc. O soluție pentru această problemă ar fi ca un apologet să bată monedă că o singură ființă omnipotentă și omniscientă există, însă dacă acesta este cazul, atunci argumentul ontologic nu poate fi solid pentru că demonstrează deopotrivă că două tipuri foarte diferite de ființă omnipotentă și omniscientă există, fără a putea discerne între cele două.

Argumentul adus de Plantinga nu eșuează doar în a demonstra existența lui Dumnezeu, ci eșuează și în scopul citat de Plantinga, de a demonstra că credința în existența lui Dumnezeu este rezonabilă. Și aș putea adăuga eu, nu este foarte profund nici în rest. Plantinga nu a inventat axiomele S5, nu el a fost prima persoană care a sugerat că este setul corect de axiome modale și nu cred că a produs vreun argument decisiv pentru ele (nu cred că există un argument decisiv în acest sens).

Argumentul ar putea funcționa ca o ilustrare isteață pentru axiomele S5 – genul de lucru pe care un profesor ar putea să îl menționeze unui student atunci când explică logica modală sau ceva ce ar putea să apară ca glumă pe un carnețel, într-un local pentru studenți. Însă nu face vreun pas pentru a stabili demnitatea intelectuală a teismului.

Argumentul ontologic formulat de către Kurt Friedrich Gödel

Versiunea argumentului ontologic dată de Kurt Gödel a fost demontată de către J. Howard Sobel, deși unele modificări plauzibile ale argumentului ar putea rezulta într-o versiune imună obiecției lui Sobel. De acestea s-a ocupat C. Anthony Andersen.

Kurt Gödel s-a făcut suficient de bine înțeles că acesta a fost un simplu exercițiu în logică modală, derivând dintr-un set specific de presupuneri. Aceste presupuneri pot fi supuse îndoielii. Spre exemplu, definiția lui Dumnezeu în accepțiunea lui Gödel nu are nimic de-a face cu noțiunea de zeitate. Cu alte cuvinte, a fost o axiomă aleasă în mod specific, atât pentru vaga legătura a sensului cu religia, cât si pentru abilitatea de a verifica restul dovezii. Dacă cineva l-ar defini pe Dumnezeu altfel – ființa care a făcut lumea în șapte zile, de exemplu – atunci dovada nu se mai aplică. Argumentele ontologice sunt curiozități filosofice interesante (pentru cine are prea mult timp liber și este pasionat de asemenea lucruri), dar este amuzant când un apologet chiar încearcă să utilizeze așa ceva drept argument solid. Argumentul este infantil. Am suspiciuni mari față de ideea că asemenea concluzii mărețe pot urma unor șiretlicuri de „logomachie”.

Vezi și:
Alvin Plantinga
Gödel’s ontological proof
https://umanismsecular.wordpress.com/2012/04/19/definitia-ateismului/#comment-62

%d bloggers like this: