Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: musulman

Atentatele teroriste de la Paris din noiembrie 2015

Nu există câștig pentru făptași, exceptând logica lor distorsionată. Umanitatea nu a cedat niciodată în fața intimidărilor. Promovez știința, rațiunea și valorile seculare în viața publică, ghidându-mă după principiile umanismului, o filosofie care prețuiește pacea, egalitatea, libera exprimare și dreptul fiecărei ființe umane de a-și găsi scopul și de a-și urmări pașnic pasiunile.

Atentatele de la Paris reprezintă un asalt inuman și grotesc asupra fundamentelor societății noastre globale. Prea des, câțiva netrebnici și-au folosit aversinea față de valorile umaniste ca justificare pentru violență inimaginabilă. De la campania de crime împotriva seculariștilor în Bangladesh până la multiplele măceluri în masă de la Paris care șochează conștiința planetei, concepțiile noastre fundamentale asupra societății sunt cele țintite, măcelărite cu fiecare lovitură a unei macete, cu fiecare rafală de gloanțe și cu fiecare detonare a unei bombe sinucigașe. Viețile umane inocente devin consumabile într-o etalare teribilă a unei ideologii arhaice, înapoiate și tiranice.

Este o nebunie care trebuie să înceteze. Nu există ideologie, argument teologic sau crez care să poată justifica acte de teroare. Umanitatea este mai bună decât atât. Idealurile libertății îmbrățișate de vasta noastră majoritate, consacrate în documente precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, reprezintă o refutare strălucită a ideologiei teroriștilor. Astfel de atacuri ne reamintesc de faptul că există fanatici ideologici și religioși ce resping aceste idealuri, însă dacă vom sta uniți, ei nu vor triumfa.

Vezi și
Atacuri asupra seculariștilor în Bangladesh
Ironizarea credinței este posibilă și necesară
Tribalismul și violența religioasă

Ostilitatea față de intelect

Religia este în mare parte bazată pe credință. Credința este acceptarea unui lucru ca fiind adevărat în absența sau în ciuda dovezilor. Aceasta este definiția antiintelectualismului. Mă deranjează în mod special atunci când religia celebrează credința ca pe o respingere virtuoasă a intelectualismului onest, de parcă respingerea a ceea ce poate fi testat și dovedit ar fi motiv de mândrie.

Majoritatea dogmelor fundamentale în religie sunt subiective și fără temei (ex: nu am ascultat de dumnezeu și am moștenit păcatul, iar acum avem nevoie de un salvator). Întotdeauna va exista ceva imuabil, fără vreo altă justificare în afara faptului că totul s-ar prăbuși dacă s-ar schimba ceva, colapsul sistemului fiind inacceptabil. Acesta este fix opusul cercetării oneste, intelectuale, științifice, care caută excepțiile regulii și se adaptează la descoperirea de informație nouă.

Antiintelectualismul se referă în cele din urmă la protejarea puterii și a privilegiului împotriva analizei critice și a scepticismului oamenilor care își dau seama ce se petrece și care dorec să educe restul populației. Chiar și cele mai liberale sisteme spirituale sunt handicapate de ceva ce nu se poate schimba. Este destul de greu să supui îndoielii, să înveți sau să crești când te lovești de această problemă.

Intelectualii – critici ai minciunilor, prejudecăților și privilegiilor

Mi-au atras atenția două citate care consider că subtilizează esența intelectualismului și dezvăluie motivul pentru care constituie o amenințare față de interesele adânc înrădăcinate ale conservatorilor politici și religioși.

Marquis de Condorcet consideră intelectualul public (oribilă sintagmă) ca fiind persoana care se dedică „depistării prejudecăților în ascunzișurile unde preoții, școlile, guvernul și celelalte insituții cu vechime le-au adunat și protejat.”

Sau, după cum a zis Noam Chomsky: „intelectualii sunt într-o poziție de a expune minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile în conformitate cu motivele și cauzele lor și intențiile ascunse adesea în spatele lor… Este responsabilitatea intelectualilor să vorbească adevărul și să expună minciunile.”

Deși sunt două figuri îndepărtate în timp și cultură, ambii vorbesc despre necesitatea oamenilor care pot gândi și raționa clar, să investigheze, să evalueze și să dezvăluie celorlalți ceea ce persoanele aflate la putere ar dori să țină ascuns. Indiferent de circumstanțe, scopul este de a îmbunătăți societatea prin dezvăluirea adevărului ascuns pentru că unii beneficiază de pe urma minciunilor – minciuni ce nu servesc în fapt decât interselor oprimării și nedreptății.

Intelectualii publici pot juca astfel un rol vital în sănătatea unei democrații liberale. Avem nevoie de persoane care să tragă cu ochiul în spatele cortinei, care să investigheze cu atenție comportamentul și motivațiile organizațiilor puternice. Avem nevoie de oameni care să aducă la un loc informația disparată din diverse surse și domenii pentru a evidenția ceea ce atlfel ne-ar putea scăpa nouă, celorlalți. Intelectualii publici ne țin informați cu privire la ceea ce se întâmplă de fapt și ne „mână” să gândim critic despre ceea ce ni se spune.

Intelectualismul trebuie susținut și încurajat

Intelectualismul trebuie susținut și promovat în același mod în care persoanele umaniste promovează scepticismul, știința, gândirea critică și libertatea. Intelectualismul nu este în mod necesar o componentă a umanismului, însă este o piesă esențială a unei democrații liberale funcționale, care nu numai că protejează drepturile și libertățile indivizilor, dar le permite acestora să se dezvolte independent de instituțiile religioase. Susținerea intelectualismului va aduce de la sine „încăierări” cu diverse tipuri de teiști, însă nu ar trebui susținut doar pentru că îi deranjează pe aceștia. Dacă se simt deranjați, este vina lor că se opun dezvăluirii minciunilor, prejudecăților și privilegiilor. Vor fi văzuți de către restul societății ca înapoiați, ignoranți și bigoți.

Vezi și:
Prostia ca privilegiu religios

Ironizarea credinței este posibilă și necesară

„Nu poți provoca. Nu poți insulta credințele altora. Nu poți ridiculiza credințele altora.”

Aceasta este mustrarea Papei Francis făcută în Manila, cu privire la atacul de la Charlie Hebdo. Susținând că nu învinuiește victimele și că atacul violent nu a fost justificat, a insinuat exact opusul. „Provocateur” este un termen fanțuzesc. Să fie provocatori este ceea ce scriitorii ce gândesc liber, criticii sociali și cei mai buni dintre umoriști încearcă să fie. Gândiți-vă la cei mai buni și provocatori scriitori și umoriști liber cugetători: Voltaire, Thomas Paine, Mark Twain, Ambrose Bierce, Bertrand Russell, Geroge Carlin, Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Ayaan Hirsi Ali.

Papa cel întâmpinat cu adulație pentru că sună un pic mai uman decât predecesorii săi papali, nu a făcut până acum nici cât negru sub unghie pentru a reforma biserica catolică. În timp ce îi îndeamnă pe colegii săi de biserică să renunțe la mesajele obsesive asupra avortului, căsătoriei gay și a măsurilor contraceptive, papa Francis nu a făcut vreun demers pentru atenuarea, cu atât mai puțin pentru abrogarea obsesiilor bisericii asupra interzicerii avortului, contracepției și a egalității căsătoriei la nivel global. Nu este altceva decât o piesă de decor.

blasfemie

Este în mod evident în regulă ca religia și diversele sale cărticele sfinte să provoace și sa insulte pe alții. Gândiți-vă la insultele aduse femeilor între coperțile bibliilor ebraice și creștine și ale coranului, care sunt practic manuale pentru oprimarea femeilor. Gândiți-vă la poruncile barbare ce declară homosexualitatea ca fiind o „abominație” și dispun pedeapsa cu moartea pentru așa ceva: „sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13). Gândiți-vă la provocările Vechiului Testament, împărtășite în religiile evreiască, musulmană și creștină, care adesea și în mod deschis, solicită uciderea ereticilor, necredincioșilor și apostaților.

Și cu toate aceastea, papa Francis îndrăznește să numească violența în numele unui (dumne)zeu o „aberație”?

Unul din cele mai mari mituri de pe planetă este presupunerea că un lucru este religios va fi cu siguranță bun. Celor dintre noi care își fac publică disidența față de religie, li se spune în mod constant să nu critice sau să ofenseze, să tacă din gură. Sau „vedeți voi”. Singurele arme ale ireverențioșilor umoriști sunt glumele. Acum ni se spune că e normal ca o glumă împotriva religiei să fie întâmpinată cu asasinatul.

Avem dreptul și chiar datoria, ca asemeni copilului din poveste, să proclamăm că împăratul nu are haine.

Vezi și:
Tribalismul și violența religioasă
Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!
Merită religia respect?
Prostia ca Privilegiu Religios

Islamul – Religia Păcii

Este Islamul o religie a păcii?

Nu. Pentru că niciuna din cele trei mari religii monoteiste nu este cu adevărat o religie a păcii. Niciuna din ele nu se poate lăuda că este pașnică; toate au fost sau sunt violente într-o formă sau alta.

Toate propovăduiesc un Dumnezeu care îi pedepsește pe cei cărora nu le pasă de opiniile sale cu privire la ce e bine și ce e rău, pornind de la premisa că el este perfect: lucru pe care (în mod foarte convenabil), nu-l putem observa și astfel verifica, în așa fel încât să-l putem confirma sau respinge. Așadar, orice religie te îndeamnă să ai încredere într-un psihopat fascist, care nu înțelege că nu e nimic moral în a spune oamenilor ce să gândească, simtă, vorbească, mai ales sub amenințarea unei pedepse eterne.

Nu există religie pașnică, atunci când se bazează pe o pedeapsă divină, aplicată de către forțe care nu furnizează dovezi concrete ale existenței lor, dar pretind în schimb încredere oarbă. Toate religiile sunt nocive din acest motiv și din multe alte motive, indiferent de virtuțile prin care își țes pânza de senzații reconfortante. Faptul că religiile trebuie să își reconsidere mișelește detaliile în mod constant și să se retragă în argumentul cosmologic (un argument analfabet, subțire după orice standard) pentru a-și scuza comportamentul, le dovedește reaua voință. Religiile sunt o gravă iluzie sistemică, ce depășește limitele posibilului pentru a-și menține stabilitatea, transformând credințe netestate în „adevăr“ incontestabil prin puterea instituțiilor și cu ajutorul trecerii timpului.

Lumea ar fi mai bună fără religie?

Da. Concepția nejustificată conform căreia omenirea ar avea nevoie de o marionetă pe post de dictator ceresc, este grotescă din punct de vedere etic. Ne-ar fi mult mai bine dacă nu ne-am baza pe o ipoteză imposibil de verificat și dacă am ignora ca repere morale Biblia, Tora și Coranul în aceeași măsură în care ignorăm Mein Kampf când discutăm despre ce înseamnă etică. Și nu este o comparație deplasată, ci una echitabilă, deoarece toate aceste cărți susțin șovinismul, xenofobia, homofobia, rasismul, sexismul, genocidul și sclavia și se consideră îndreptățite să procedeze astfel în virtutea poruncilor divine sau a planului creaționist. Din punct de vedere moral nu e nicio diferență, doar că trei din cele patru cărți susțin că un criminal dovedit devine pustnic în deșert, pe baza mărturiei a două soții, un om care nu a ezitat să măcelărească pe toți băieții nou născuți din Egipt într-un act de terorism evident.

Religia a provocat cel mai mult rău în lume?

Da. Au fost uciși mai mulți oameni în numele religiei, inclusiv păgâni și vrăjitoare, decât pentru orice alt motiv. Chiar dacă unele credințe pot fi considerate ca observându-și mai atent propria prostie, voi continua să le consider un nonsens despotic.

Vezi și:
Moralitate Religioasă

Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!

Blasfemia este o crimă fără victime.
Blasfemia este un concept religios, asemeni păcatului, nu unul moral, precum compasiunea sau politic, de tipul libertăţii de exprimare, egalităţii sau dreptăţii. E mai bine să ţinem seama de aceste diferenţieri, decât să nu le luăm în considerare.

Blasfemia a fost considerată un păcat sau poate chiar cel mai mare păcat de către teologii majorităţii cultelor religioase. Thomas Aquinas spune că „în mod clar, blasfemia fiind un păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu, e mai grav decât crima, care este un păcat săvârşit împotriva semenului.” El îl numeşte cel mai greu păcat, întrucât agravează şi celelalte păcate. Concret, blasfemia este lipsă de pietate, afront la adresa unui zeu sau a mai multor zei; nu e acelaşi lucru cu violarea unui tabu sau cu jignirea sentimentelor unei persoane. Deşi se suprapun într-o oarecare măsură, mai ales din punct de vedere emoţional, nu e suficient pentru a estompa distincţiile dintre ele şi a extinde categoria blasfemiei la orice tip de acţiune sau adresare injurioasă.

Folosirea termenului de blasfemie pentru orice tip de acţiune injurioasă tinde să fie o mişcare de retorică din partea celor care vor să-şi impună ideea lor de „sacru”, „sfânt” sau inviolabil. Este un joc de putere ce ar trebui privit cu suspiciune.

Religia este exact tipul de instituţie, care ar trebui criticată, nu scutită de critică.
Noţiuni ca cea de „blasfemie” protejează religiile de critică şi investigaţii raţionale, ceea ce este un aranjament pur şi simplu înspăimântător. Religiile sunt instituţii umane care au pretenţii exagerate de la membrii lor, pe baza autorităţii presupuse a unui zeu sau a mai multor zei. Acesta este ultimul tip de instituţie care ar trebui sa fie imun la critică.

Marea majoritate a religiilor – în mod oficial, nu doar de facto – încă exclud femeile de la putere, în timp ce le impun reguli foarte stricte. În instituţiile seculare, acest tip de discriminare a devenit foarte dificil, dar în biserici şi moschei este considerat o practică firească. Pentru mulţi indivizi religioşi e „blasfemiatoare” folosirea pronumelui feminin pentru Dumnezeu (în ciuda faptului că Dumnezeu ar trebui să fie inefabil, transcendent, necorporal, dincolo de măruntele clasificări umane, nici femeie, nici bărbat).

Eu nu am nicio problemă cu limbajul critic. Nu mă jigneşte deloc. Uneori chiar mă amuză (George Carlin, Steven Pinker). Limbajul critic în sine nu provoacă răni fatale. S-au dus zilele când religia primea respect nemeritat. Încetaţi să vă mai văicăriţi! Apăraţi-vă poziţia răspunzând la ceea ce sunteţi întrebaţi, nu criticând modul în care sunteţi întrebaţi! Cât de naivi puteţi fi? Aveţi vreo dovadă solidă/serioasă pe care să vă întemeiaţi argumentele? Dacă da, atunci vă invit să o prezentaţi!

Patetica deplasare a focusului de la conţinut la stil şi mod de comunicare, precum şi argumentele insidioase de tipul: „Voi ateii sunteţi de fapt teişti!” nu aduc niciun plus de claritate în discuţie. Un alt aspect evident, pe care mă simt exasperat să-l tot repet, este că atitudinea critică nu presupune ca teiştii să nu-şi mai poată practica în pace credinţele nebazate pe dovezi.

Reţineţi totuşi, teişti actuali, că fanii iepuraşului de Paşte nu pornesc războaie, nu mutilează copii, nu oprimă femei şi homosexuali, nu obstrucţionează activitatea ştiinţifică şi nu distrug psihologic milioane de oameni prin sentimente de vinovăţie şi dispreţ faţă de gesturi umane. Dumnezeu şi Iepuraşul de Paşte sunt la fel în mintea unui umanist secular; nu acelaşi lucru poate fi spus însă despre adepţii lor. Dacă teismul ar fi practicat în privat, cei mai mulţi atei, umaniști seculari și gânditori liberi nu ar mai fi „blasfemiatori”.

Pedeapsa cu moartea
Creştinism
În Marea Britanie, ultima persoană omorâtă pentru blasfemie a fost Thomas Aikenhead, în vârstă de 20 de ani, iar execuţia a avut loc în anul 1697. El a fost a acuzat de negarea veridicităţii Vechiului Testament şi a miracolelor din Noul Testament.

Islam
Coranul şi haditul nu menţionează blasfemia. Conform lui Javed Ahmed Ghamidi, erudit în materie de religie, de origine pakistaneză, nimic din Islam nu susţine legea blasfemiei. Mai degrabă juriştii musulmani au redactat partea legată de ofense din Sharia, conform căreia pedepsele pentru blasfemie pot include amenzi, închisoare, biciuire, amputări, execuţii prin spânzurare sau decapitare. Clericii musulmani pot cere pedepsirea unui pretins blasfemiator prin emiterea unei fatwa.

Iudaism

În a treia carte a lui Moise, Leviticul 24:16, se afirmă că cel care blasfemiază pe „Domnul” trebuie neapărat omorât. A se vedea de asemenea lista cu păcatele mortale din Tora. Cele şapte legi ale lui Noe, pe care iudaismul le consideră aplicabile tuturor oamenilor, interzice de asemenea blasfemia.

Blasfemia în secolul 21
Mă întreb dacă ștergerea versiunilor electronice ale Coranului/Bibliei/Torei de pe calculator/tabletă/telefon şi trimiterea lor la recycle bin se califică tot drept blasfemie. Sau eliminarea Coranului/Bibliei/Torei din Recycle bin după ce au fost şterse de pe calculator/tabletă/telefon… Dar vizitarea unui sit religios pentru a inspecta versete şi ştergerea cookie-urilor şi a istoricului din browser?

A se vedea și:
Merită religia respect?

%d bloggers like this: