Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: planul lui dumnezeu

Nimic nu este întâmplător

„Totul se întâmplă pentru un motiv” este una din sintagmele folosite pentru a submina orice discuție argumentată. Nu totul are loc dintr-un motiv plin de sens. Au murit sute de mii de persoane în Haiti dintr-un anumit motiv: au fost strivite de clădirile prăbușite sau au fost rănite și au sucombat din cauza rănilor. Mai presus de atât, nu a existat vreun motiv pentru ca ele să moară. Așadar, s-ar putea spune că morțile lor au fost practic lipsite de sens, în ciuda faptului că unor oameni nu le-ar plăcea să audă așa ceva.

Sunt oameni care în cele mai grele zile caută consolare în presupunerea că cineva le datorează ceva pentru durerea prin care trec. Că pentru durerea pe care o simt, li se datorează comfort și împlinire. Însă nu este vorba decât despre o impunere a simțului uman de dreptate asupra universului, iar acest lucru este extrem de deplasat. Mulți oameni par foarte reticenți sau chiar incapabili de a concepe acest fapt, desi nu este contraintuitiv deloc.

Consider că propoziția „nimic nu e întâmplător” este înnebunitor de ambiguă pentru că poate însemna „totul are un scop”, la fel cum poate să însemne „totul are o cauză”. Indiferent de ce ar trebui să însemne, este o frază enervantă și lipsită de sens care, asemenea expresiei „tot răul spre bine”, mă face să îmi smulg părul care mi-a mai rămas în cap. Poate fi numită o atitudine și aparține de solipsismul gândirii religioase care consideră că întregul univers a fost creat cu omul în gând. Cum pot face copiii cu boli fatale parte din planul unei zeități benevolente nu este o chestiune în jurul căreia aș face tot felul de acrobații mentale pentru a o îngloba în viziunea mea asupra vieții. Chiar și așa, am reușit să îl fac pe tata să râdă când a întrebat retoric „De ce a început să plouă afară tocmai când trebuia să mă duc la piață”, spunându-i că este voia lui Allah. Ori îți dai seama cât de ridicol este, ori nu.

Creștinii utilizează această sintagmă pentru a insinua că un dumnezeu interacționează cu universul și că ghidează tot ce există, ceea ce ar include criminalii în serie. Domnul zeu a avut un motiv pentru actele de violență fără sens comise de aceste persoane. Acest mod de a-l vedea pe dumnezeu ne transformă pe toți în marionete… Micile jucării ale lui dumnezeu care nu au în fapt liber arbitru. Chiar credeți că unui zeu îi trebuie jucării? Dacă da, atunci chiar credeți că sunteți cele mai interesante jucării pe care le-ar putea folosi dumnezeus?

Înțeleg că creștinii vor să afirme supremația zeului lor, însă ar trebui să gândească înainte de a deschide gura. Nu mi-am prins degetele în ușă pentru un măreț scop cosmic. Să mergem și mai departe – ai cancer, persoana iubită moare într-un accident de mașină, nu reușești să te angajezi pe postul dorit, copilul tău se îmbolnăvește și tu îmi spui că toate au loc pentru un „motiv”? Asta ar însemna că sunt cauzate de Dumnezeu, însă existența răului exclude posibilitatea existenței unei zeități omnipotente, omnibenevolente și omnisciente. Ne este oare chiar atât de greu să acceptăm că lucrurile rele s-ar putea întâmpla pur și simplu? Este pură întâmplare și nu ne place, deoarece considerăm că asta ar face ca suferința și moartea unei persoane iubite să fie lipsite de sens. Însă nu aceasta este ideea. Evenimentul în sine nu are un motiv în spate. Nu există nicio urmă de dovadă că ipoteza dumnezeiască ar putea fi reală, nu există nicio urmă de dovadă că universul ar putea să aibă o cauză supranaturală și nu există dovezi care să ateste în vreun fel că există ființe supranaturale sau „forțe” supranaturale care ar putea afecta cumva universul.

Fericirea nu este o răsplată – este o consecință. Suferința nu este o pedeapsă – este un rezultat -Robert Ingersoll

Consider că acest citat explică suficient situația pentru o persoană rațională, însă când va întâlniți cu o persoană religioasă care afirmă că nimic nu este întâmplător, încercați să aduceți în discuție o situație ipotetică în care persoana respectivă suferă inutil din cauza violenței. Iar dacă își va continua debitările ignorante, atunci e mai bine să vă retrageți, pentru că nu își va recunoaște înfrângerea.

Păcatul păcatului originar

Doctrina Căderii este scornirea creștină ce ar trebui să ofere o reconciliere între imperfecţiunea lumii şi perfecţiunea presupusului său creator. Conform acestei doctrine, creaţia lui Dumnezeu a fost iniţial bună dar apoi, primul om (Adam) a păcătuit. Ca urmare a „căderii”, păcatul a intrat în lume şi acum toţi suferă nenorocirile datorate păcatului originar.

Această doctrină este o parte importantă a tradiţiei creştine: nu numai că îl exonerează pe domnul zeu de responsabilitatea pentru existenţa răului, dar înrădăcinează de asemenea ideea că păcatul e universal şi prin urmare toată lumea are nevoie de salvare. Doctrina păcatului originar este fundamentală pentru demersul teologic.

Voi divaga aici pentru a face o paralelă între Căderea omului şi altă fabulă cu un mesaj foarte similar. Dacă ne uităm în mitologia greacă, vom descoperi o poveste despre un titan numit Prometeu, care nu doar face omenirea din lut, dar şi sfidează zeii şi pe Zeus însuşi, oferind umanităţii darul focului. Dacă examinăm această poveste cu atenţie vom găsi o naraţiune similară, avându-l ca protagonist pe Prometeu, un erou tragic ce oferă omenirii cunoaşterea în forma focului şi îi face astfel pe oameni să conştientizeze că pot deveni mai mult decât sunt, dar provoacă de asemenea o mare suferinţă umanităţii, pentru că acea cunoaştere se presupune că ar fi fost menită doar pentru zei, iar deţinerea ei de către oameni este un afront la adresa acestora. Pentru ca zeii să-şi împartă „dreptatea” împotriva umanităţii, fiica lui Prometeu, Pandora, este păcălită de către aceştia să deschidă o cutie care eliberează multă suferinţă în lume, iar Prometeu însuşi este pedepsit printr-un vultur care îi mănâncă zilnic ficatul, ce se regenerează şi este în mod repetat mâncat pentru eternitate.

Versiunea Ortodoxiei Răsăritene privind păcatul originar susţine că păcatul provine de la Diavol, „Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început (1 Ioan 3:8 )”. Ei consideră că introducerea păcatului strămoşesc în rasa umană a afectat mediul ulterior al omenirii (a se vedea de asemenea Traducianismul). Cu toate acestea, nu au acceptat niciodată noţiunile de păcat originar şi vină ereditară ale lui Augustin de Hipona.

Povestea spune cam aşa: un şarpe vorbitor a convins-o pe Eva să mănânce fructul interzis din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest lucru s-a întâmplat după ce Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei să se bucure împreună de orice din așa-zisa grădină a Edenului, cu excepţia fructului din pomul cunoaşterii. Rezultă astfel că ignoranţa este un lucru nobil când e vorba de credinţă. Cunoaşterea este periculoasă. Ignoranţii sunt mult mai uşor de controlat. Acum Dumnezeu, fiind omniscient, ştia dinainte că toate acestea urmau să se întâmple. Ştia despre şarpe. Ştia că vor mânca fructul. Ştia că va pedepsi omenirea din acest motiv. Din cauza acestei abateri, omenirea este împovărată pentru eternitate cu păcatul originar. Bărbaţii trebuie să muncească pământul, femeile simt dureri în timpul naşterii şi cel mai rău dintre toate, şerpii trebuie să se târască pe sol.

Deşi sunt practic identici din punct de vedere genetic, perechea iniţială face sex şi produce nişte copii. Aceşti copii fac de asemenea sex incestuos şi fac mai mulţi copii. Şi astfel descendenţa continuă până când fructul cunoştinţei binelui şi răului le dezvăluie că incestul este un păcat. Iar pentru a depăşi păcatul originar şi a fi primit „în cer”, trebuie să fi botezat: o metodă convenabilă pentru biserică de a eticheta oamenii.

Dată fiind înțelegerea pe care o avem asupra universului și lucruri precum evoluția și ADN-ul, ideea că această poveste poate fi literală este pur și simplu imbecilă.

Sunt mai multe motive pentru a accepta că moartea există/este necesară, indiferent de săvârşirea sau nu a unui păcat originar:
1. Reproducerea necontrolată ar duce la nişte nivele de coşmar de suprapopulare într-un interval de timp foarte scurt
2. Nenumărate organisme mici sunt ucise în mod obişnuit în timp ce organismele mai mari mănâncă sau se deplasează
3. Multe organisme mor accidental
5. Cicluri ecologice vitale nu pot funcţiona, dacă organismele nu mor

Ni se spune că Adam şi Eva nu au ascultat o poruncă. Şi din cauza acelei erori, ei şi tot restul umanităţii (care nu a avut nimic de-a face cu alegerea respectivă) sunt condamnaţi la o eternitate de suferinţe oribile. Dacă Adam și Eva nu deosebeau între bine și rău, atunci de unde să știe că e greșit să nu asculți de zeul suprem?

Și oricum, porunca „Nu mâncaţi din acest pom!” este una dintre acele reguli fără o conotaţie morală sau imorală clară. În afară de ameninţarea capricioasă a lui Dumnezeu, nu pare să mai fie nimic rău în legătură cu mâncatul din pom, care ar putea să justifice clasificarea ei ca imorală.

În cele din urmă, a fi un individ matur, responsabil şi autonom moral nu poate fi consecinţa unei ascultări oarbe. În schimb, aceste lucruri se datorează deciziilor informate, bazate pe raţiune şi principii. Nu avem nevoie de ordine/avertismente de la zeii locali, avem nevoie de explicaţii, motive şi argumente. Avem nevoie să fim convinşi că fapta X este cea corectă, nu ameninţaţi, mustraţi sau învinovăţiţi şi înfricoşaţi pentru a nu o face.

Prin dezvoltarea capacităţii de a discerne nimeni nu va avea în mod evident de suferit, nu se încalcă niciun principiu kantian privind respectarea persoanelor, nu pare ceva deosebit de egoist sau neglijent. În toate secolele de când auzim cât de rea şi cât de mult merită pedepsită umanitatea, ne-am oprit vreodată să ne întrebăm: Ce anume era în neregulă cu mâncatul din fructul acelui copac? Şi acum că îmi pun această întrebare este evident că nu era nimic în neregulă cu acea acţiune, cel puţin din perspectiva detaliilor poveştii care ne-a fost spusă.

Şi cu siguranţă nu e nimic atât de rău privitor la acea acţiune, încât să justifice amenințarea cu pedeapsa eternă, folosită cu îngâmfare de către creştini. De fapt, ai putea crede că în general obţinerea de cât mai multă cunoaştere despre lume, inclusiv cunoaştere despre bine şi rău e un lucru pozitiv. Cum ai putea ştii să faci ceea ce e bine, dacă nu ştii să faci diferenţa între cele două? Ignoranţa este evident dăunătoare, ignoranţa intenţionată e şi mai rea.

Religioșii vor insista bineînţeles că a avea discernământ e dăunător. Dar nu această acţiune în sine dăunează de fapt cuiva — crearea aparent întâmplătoare a acestei reguli de către Dumnezeu şi dorinţa lui ulterioară de a condamna la iad umanitatea cauzează suferinţa, nu actul de a învăţa deosebirea dintre bine şi rău. Răul care loveşte umanitatea ca rezultat al păcatului nu e vina omenirii sau a fructului oprit. Dumnezeu este cauza acestei suferinţe. Dumnezeu este cel care alege să pedepsească (deşi probabil s-ar putea abţine) prin suferinţă eternă umanitatea.

Creştinii care folosesc „păcatul” lui Adam şi al Evei din Eden ca să justifice mânia lui Dumnezeu împotriva umanităţii fac o greşeală similară cu cea a victimei unei violenţe în familie, care după ce este bătută de soţul său josnic, îl apără şi îi justifică acestuia acţiunea: „Nu prea puteţi să-l învinovăţiţi pe el pentru că m-a bătut. Nu i-am pregătit cina la timp şi nu am făcut curăţenie. Chiar am meritat acea bătaie. El m-a avertizat că dacă nu fac ce mi-a spus, mă va bate. Aşa că e doar vina mea, de fapt. Am meritat-o.”

Ar trebui să fim indignaţi, înfuriaţi din punct de vedere moral, că creştinii ar vrea să acceptăm această pervertire a moralităţii reale. Ar trebui să fim şocaţi de aroganţa lor. Ar trebui să recunoaştem natura meschină, juvenilă şi insultătoare a modelului păcatului originar. La fel cum ar trebui să le respingem încercările de a învinovăţi umanitatea (şi pe urmaşii lor îndepărtaţi şi neavizaţi) pentru pedepse infernale, în locul tiranului volatil şi capricios, care le-ar provoca. Adevăratul rău este în propagarea acestei misantropii perverse de către creştini. Doctrina păcatului originar răspândeşte umilire, mâhnire, ură de sine şi minciuni despre adevărata natură umană.

Feriți-vă de dogmă și nu păstrați credința!

Ultimul partizan în viată și Biblia sa de oțel – cu Carmen Avram

Nu este prima oară când scriu despre televiziunea de știri „de la noi”. Printre recentele emisiuni de maximă audiență ale celui mai bun post de știri din România, Antena 3, se numără și o reiterare a eternei povești cu „biblia din buzunar, care oprește glonțul, salvând viața soldatului”.

După cum era descris în promo, pe un ton afectat, protagonistul poveștii „a luptat ani în șir împotriva sistemului și batalioane de comuniști au fost trimise după el să-l lichideze. De 7 ori a stat în fața morții și de 7 ori a fost salvat…” Nu de Zâna Măseluță, nu de Marele Pârș, ci de inconfundabilul Dumnezeu. Mă intrigă faptul că ultimul partizan a spus „Dumnezeu” și nu zei sau spirite sau jini sau nimfe. Ci Dumnezeu cu „D” mare, ceea ce presupune o religie monoteistă, foarte probabil o religie iudeo-creștină care implică un sistem de credințe. Deci, logic, orice eveniment este direct sau indirect o acțiune a lui Dumnezeu. Ce dovezi mai vreți? Într-una dintre cele șapte dăți i s-a blocat pistolul killer-ului comunist. Cine i-a blocat pistolul? Singura explicație plauzibilă la o întrebare pusă prost este zeul local, evident. Întrebarea corectă ar fi fost „de ce i s-a blocat?”. Însă răspunsul la întrebarea rațională nu ar fi fost nici pe departe la fel de interesant pentru telespectatorii Antenei 3.

Promo-ul nu se termină înainte ca publicul dezinformat să primească prețioasa informație conform căreia credința ultimului partizan este „mai puternică decât o armată întreagă”. Nu știu dacă credința sa este mai puternică decât o armată, dar este cu siguranță mai puternică decât dovezile faptice. De asemenea, utilizarea cifrei magice șapte, conform gândirii conspiraționiste, nu are cum să fie doar o pură întâmplare. 🙂

Dacă ești un fan al emisiunii „Distrugătorii de mituri” de pe canalul Discovery, atunci știi cum plauzibilitatea unui astfel de mit poate fi testată și eventual infirmată empiric. Hyneman și Savage au testat în episodul 16 veridicitatea unei astfel de ipoteze, concluzionând că un volum de 400 de pagini copertat ar putea opri un glonț tras cu o pușcă având calibrul 22, în funcție de distanța dintre țintă și armă, dar orice altceva mai puternic ar străpunge ținta. Experimentul nu a luat în considerare, bineînțeles, proprietățile miraculoase pe care Sfânta Scriptură pretind unii că le are. N-ar fi o problemă, pentru că am putea de asemenea testa empiric dacă SS oprește gloanțe de diferite calibre și din diverse materiale, deși în loc de preoți aș propune utilizarea manechinelor balistice. Just to be safe…

Woody Allen glumea la un moment dat spunând: „Cu ani în urmă, mama mi-a dat un glonț… un glonț, pe care l-am pus în buzunarul de la piept. Doi ani mai târziu, în timp ce mergeam pe stradă, un evanghelist a aruncat o Biblie pe fereastra unui hotel, lovindu-mă în piept. Biblia mi-ar fi străpuns inima, dacă nu m-ar fi salvat glonțul!”

Și tot pe tema diverselor obiecte mitologice opritoare de gloanțe în legendele urbane (cărți de joc, biblii și brichete Zippo), incomparabilul Stephen Fry ne povestește cum nu s-a născut pentru că tabachera bunicului său, pe care acesta o ținea în buzunarul tunicii în timpul unei bătălii, a eșuat în a opri glonțul unui lunetist german, care țintise de fapt către tâmplă. Ar fi fost cu totul altceva dacă bunicul său ar fi purtat tabachera la tâmplă… Sau dacă ar fi avut o biblie din oțel prinsă de cap, aș adăuga eu.

Vezi și:
Gândirea Critică

Stiință vs. Religie (Partea II)

Dacă judecăm după experiența istorică, presupun că, deși vom găsi frumusețe în legile naturii, nu vom descoperi că viața sau inteligența au vreun statut special. Nu vom descoperi nici etaloane de evaluare sau moralitate, după cum nu vom găsi nici semne ale vreunui Dumnezeu căruia să-i pese de astfel de lucruri. Am putea găsi toate acestea în altă parte, dar nu în legile naturii.

Trebuie să admit că uneori natura poate părea mult mai frumoasă decât e strict necesar. Deși am înțeles cum penajul viu colorat al păsărilor a evoluat prin selecție naturală, e aproape irezistibil să nu-mi imaginez că toată această frumusețe a fost așternută în mod special pentru desfătarea noastră. Dar Dumnezeul păsărilor și al copacilor ar trebui să fie de asemenea Dumnezeul malformațiilor congenitale și al cancerului.

Oamenii religioși au luptat timp de milenii prin teodicee cu problema ridicată de existența suferinței într-o lume care se presupune că este condusă de către un Dumnezeu bun. Soluțiile găsite erau ingenioase și implicau diferite presupuse planuri divine. Nu voi încerca să polemizez în legătură cu aceste soluții, sau să mai adaug o explicație proprie. Doar gândindu-mă la Holocaust, mi-e imposibil a simpatiza cu încercările de justificare a căilor lui Dumnezeu. Dacă există vreun Dumnezeu care să aibă planuri speciale pentru oameni, atunci s-a chinuit foarte mult să-și ascundă grija față de noi. După mine, ar fi nepoliticos, dacă nu chiar lipsit de pietate să deranjăm un astfel de Dumnezeu cu rugăciunile noastre.

Nu toți oamenii de știință ar fi de acord cu viziunea mea „sumbră” asupra legilor naturale. Nu știu de niciunul care să susțină în mod explicit că există dovezi științifice pentru ființe divine, dar câțiva dintre ei pledează în favoarea statutului special al vieții inteligente în natură. Desigur, toată lumea știe că din rațiuni practice, biologia și psihologia trebuie studiate conform propriilor termeni și nu în termenii fizicii particulelor elementare, dar acesta nu este un indiciu al vreunui statut special pentru viață sau inteligență. Același lucru este valabil și pentru chimie sau hidrodinamică. Pe de altă parte, dacă am găsi vreun rol special pentru viața inteligentă în legile naturii, am putea concluziona că cel care a stabilit aceste legi a fost într-un fel, în mod special, interesat de noi.

Unii oameni de știință fac mare caz din faptul că anumite constante fundamentale au valori care par incredibil de potrivite pentru a favoriza apariția vieții inteligente în univers. Nu este clar încă dacă această observație se susține, dar chiar și dacă ar fi așa, nu implică în mod necesar existența unui plan divin. În câteva teorii cosmologice moderne, așa numitele „constante ale naturii” (cum ar fi masa particulelor elementare) variază de fapt de la un loc la altul sau de la o perioadă la alta sau chiar de la un termen al funcției undă a universului la altul. Dacă acestea ar fi fost adevărate, atunci, după cum am văzut, orice om de știință care studiază legile naturii ar trebui să trăiască într-o parte a universului în care „constantele naturii” iau valori favorabile evoluției vieții inteligente.

Să presupunem prin analogie că există o planetă numită „al doilea Pamânt”, identică din toate punctele de vedere cu a noastră, cu excepția faptului că pe această planetă omenirea a dezvoltat știința fizicii, fără a cunoaște însă nimic despre astronomie (de exemplu ne-am putea imagina că suprafața celui „de-al doilea Pământ” este în permanență acoperită de nori). La fel ca pe Pământ, studenții de pe noua planetă ar găsi tabele cu valori ale constantelor fundamentale la sfârșitul manualelor de fizică. Aceste tabele ar lista viteza luminii, masa electronului, etc și de asemenea o altă constantă „fundamentală” având valoarea de 1.99 calorii de energie pe minut pe centimetru pătrat, ce reprezintă energia care ajunge pe suprafața celui „de-al doilea Pământ” dintr-o sursă exterioară necunoscută. Pe Pământ, această constantă se numește „constantă solară” pentru că noi cunoaștem că respectiva energie provine de la Soare, dar pe „al doilea Pământ”, nimeni nu poate știi de unde provine această energie și de ce are acea valoare. Unii fizicieni de pe „al doilea Pământ” s-ar putea să remarce că valoarea observată a respectivei constante este uimitor de potrivită apariției vieții.

Dacă „al doilea Pământ” ar fi primit mult mai mult sau mult mai puțin de 2 calorii pe minut pe centimetru pătrat, oceanele s-ar fi evaporat sau dimpotrivă ar fi înghețat, privând astfel planeta de apă în stare lichidă și de orice alt mediu alternativ rezonabil în care să se poată dezvolta viața. Unii fizicieni ar fi putut concluziona că respectiva constantă de 1.99 calorii pe minut pe centimetru pătrat a fost minuțios stabilită de către Dumnezeu pentru folosul omului. Alți fizicieni mai sceptici de pe „al doilea Pământ” ar putea argumenta că astfel de constante vor fi în cele din urmă explicate pe baza unor legi naturale și că e doar un simplu accident și o chestiune de noroc faptul că au acele valori favorabile vieții. De fapt, ambele categorii s-ar înșela. Când locuitorii de pe „al doilea Pământ” dezvoltă în cele din urmă cunoștințe de astronomie, află că planeta lor primește 1.99 calorii pe minut pe centimetru pătrat deoarece, asemeni Pământului, e poziționată din întâmplare la o distanță de 150 milioane de kilometri față de o stea ce produce 5600 milioane de milioane de milioane de milioane de calorii pe minut, dar vor vedea și că există planete mai apropiate față de soarele lor, care sunt prea fierbinți pentru a întreține viață, planete mai îndepărtate care sunt prea reci pentru viață și fără îndoială, nenumărate alte planete ce orbitează în jurul altor stele, din care doar o mică parte sunt potrivite pentru viață. Dobândind aceste cunoștințe despre astronomie, fizicienii de pe „al doilea Pământ” vor înțelege în sfârșit că motivul pentru care ei trăiesc într-o lume care primește aproximativ două calorii pe minut pe centimetru pătrat, este doar faptul că nu există nicio altfel de lume în care ar putea trăi. În partea noastră de univers, noi am putea fi ca locuitorii de pe „al doilea Pământ”, înainte ca aceștia să fi dobândit cunoștințe de astronomie, dar cu alte părți de cosmos nedescoperite încă.

Vezi și:
Stiință vs. Religie (Partea I)
Dovezi ale creaționismului
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică

Stiință vs. Religie (Partea I)

Unul dintre cei mai respectați critici academici ai evoluției este profesorul Phillip Johnson de la Facultatea de Drept a Universității din California. Johnson admite că evoluția este un fapt și că mecanismul cheie al evoluției este selecția naturală, dar susține că nu există nicio „dovadă experimentală incontestabilă” că evoluția nu ar fi ghidată conform unui plan divin.

Bineînțeles că nimeni nu ar putea spera să dovedească vreodată faptul că un agent supranatural nu înclină balanța în favoarea unor mutații și împotriva altora. Dar același lucru ar putea fi spus despre orice teorie științifică. Nimic din aplicarea cu succes la sistemul solar a legilor mișcării lui Newton sau Einstein nu ne împiedică să presupunem că, din când în când, vreo cometă nu este înghiontită câte un pic de către un agent divin.

Pare destul de clar că Johnson ridică această problemă nu ca o chestiune de imparțialitate și deschidere mentală, ci pentru că, din motive religioase, îi pasă foarte mult de viață, într-un mod în care nu-i pasă de comete. Dar singurul mod în care orice fel de știință ar putea proceda, este de a presupune că nu există nicio intervenție divină și de a observa până unde poate ajunge cu această ipoteză.

Johnson susține că evoluția naturalistă, „care nu implică nicio intervenție sau îndrumare a vreunui creator din afara lumii naturale”, nu ar oferi o explicație foarte bună pentru originea speciilor. Consider că este un raționament greșit, pentru că el nu ține seama de problemele pe care orice teorie științifică le ia în considerare. După mine, o descoperire deosebit de importantă este că putem merge foarte departe în a explica lumea fără a invoca intervenția divină, atât în biologie, cât și în fizică.

Într-un alt sens, cred că Johnson are dreptate. El susține că există o incompatibilitate între teoria naturalistă a evoluției, așa cum este ea în general înțeleasă și religie. Pesemne că îi face plăcere să-i pună la încercare pe oamenii de știință și pe educatorii care neagă acest lucru. Continuă să argumenteze că „evoluția naturalistă ar fi în concordanță cu ideea de existență a lui ‘Dumnezeu’ doar dacă prin acel termen se înțelege o cauză inițială, ce se retrage din acțiune după ce a stabilit legile naturii și mecanismul natural dinamic.”

Compatibilitatea între teoria modernă a evoluției și credința într-un dumnezeu interesat nu mi se pare logică – ne putem imagina că un dumnezeu a stabilit legile naturii și mecanismul dinamic al evoluției cu intenția ca prin selecție naturală să apărem noi la un moment dat – cu toate acestea există o inconsistență în acest raționament. La urma urmei, religia nu a apărut în mințile celor care au speculat cu privire la prima cauză infinită, ci în inimile celor care tânjeau după continua intervenție a unui Dumnezeu interesat.

Dar opinia lui Gould (că nu există niciun conflict între știință și religie) este larg răspândită astăzi printre oamenii de știință și clerul liberal. Din punctul meu de vedere, acest lucru semnifică o importantă retragere a religiei de pe pozitiile pe care le-a ocupat odată. Cândva natura era de neexplicat fără o nimfă în fiecare pârâu și fără o driadă în fiecare copac. Chiar și în secolul al-XIX-lea, designul plantelor și al animalelor era considerat o dovadă vizibilă a unui creator. Există încă nenumărate lucruri în natură pe care nu le putem explica, dar credem că știm principiile care guvernează modul în care acestea funcționează. În prezent, pentru ceva cu adevărat misterios, ar trebui să ne uităm la cosmologie și fizica particulelor elementare. Pentru cei care nu văd niciun conflict între știință și religie, retragerea religiei de pe teritoriul ocupat de către știință este aproape completă.

Vezi și:
Știință vs Religie (Partea II)
Dovezi ale Creaționismului
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică

%d bloggers like this: