Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Category Archives: teoria evolutiei

Pericolul îndoctrinării religioase în școlile publice

Educația religioasă în școli ar trebui să ne îngrijoreze. Școlile acționează in loco parentis într-un sens real (nu doar legal). Iar copiii de astăzi vor ajunge la rândul lor părinți.

Putem disocia între o persoană care adoptă anumite poziții pentru că așa i s-a spus că trebuie să gândească și o persoană care știe cum să sorteze între material adevărat sau fals, util sau nefolositor. Prima este asociată cu îndoctrinarea religioasă, acceptând în mod necritic ce au spus „bătrânii”; cea de-a doua este adesea asociată cu gândirea științifică. Felul în care gândim, utilizarea dovezilor, logica, etica, sunt toate lucruri importante.

Este tragic atunci când miturile, legendele și hiperbola religioasă ajung să se contopească în mod indistinct cu adevărul factual la maturitate. Copiii trebuie să învețe cum, nu ce să gândească.

religiosil

îndoctriná vb., a învăța (o persoană sau un grup) să accepte un set de credințe în mod necritic

Întrebarea „Trebuie religia să fie predată în școli?” îmi provoacă o grimasă. Înainte de a răspunde întrebării capcană, aș cere lămuriri în legătura cu religia la care se face referire. De cele mai multe ori, persoana care întreabă așa ceva redefinește intenționat sau din ignoranță cuvântul „religie” ca având înțelesul de ortodoxism răsăritean, o subdenominație fundamentalistă a uneia dintre cele trei mari monoteisme. Oricum nu contează foarte mult dacă este vorba despre creștinismul ortodox răsăritean sau vreo altă „unică credință adevărată”, din moment ce niciuna nu se bazează pe dovezi. Copiii ar trebui să învețe să creadă în ei înșiși și să se bazeze pe propriile abilități, în loc de a spera că vreun omuleț magic din ceruri îi face să aibă succes cât timp îl vor venera. Și în plus față de asta, România este deja într-o poziție deloc de invidiat, la sfârșitul listei de țări industrializate când vine vorba de predarea evoluției în școlile publice.

Ca o consecință, o mare parte din populația adultă îmbrățișează deschis creaționismul și respinge evoluția. Respingerea rațiunii, această revenire a religiei în mijlocul căreia ne regăsim, pune în primejdie statutul nostru internațional. Cum poate o națiune handicapată științific să fie competitivă la nivel global? Ce înseamnă acest lucru pentru viitor, când un procent înfiorător din populație respinge adevărul factual și îmbrățișează fabula? Nu consider că vreo religie ar trebui introdusă vreodată în școlile publice ale vreunei țări. Locul zeilor este în templele trecutului și nu în școlile prezentului. Așa ceva este de-a dreptul dezgustător și dăunător atât individului, cât și societății.

Îndoctrinarea ortodoxă ar trebui eliminată numaidecât din instituțiile publice. Nu trebuia să i se permită accesul de la bun început. Educația despre religie ar putea fi în schimb introdusă ca ramură a antropologiei, elevii putând să studieze mitul iudeocreștin laolaltă cu cel babilonian, viking, aztec, maori, egiptean șamd. În cele din urmă, nu este nimic în neregulă cu a preda mitul genezei, câtă vreme te asiguri că este clar că se vorbește despre un simplu mit, ca un mit hindus sau dintr-o altă zonă.

În plus față de religie comparativă, iată alte două materii ce ar putea fi ușor introduse în programă, evitând riscul îndoctrinării sau instrucției religioase:
Etică – acoperind subiecte precum metaetica, etica normativă, etica aplicată și logică deontică.
Filosofia religiei – acoperind subiecte precum argumentul din design, argumentul ontologic, argumentul din credință, pariul lui Pascal, precum și refutările acestora.

Un studiu imparțial și academic al pretențiilor emise de religii, spre deosebire de toceala devoțională și de a repeta papagalicește pasajele mai digerabile din biblie, aproape inevitabil va duce un gânditor liber să realizeze: Sunt nenumărate religii pe planetă și mai toate susțin că sunt singura credință adevărată. Nu toate pot avea dreptate, însă toate se pot înșela.

Vezi și:
Îndoctrinarea religioasă este o formă de abuz psihologic
Educație Despre Religie
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică
Tribalismul și violența religioasă
Revelația personală

Advertisements

Ateismul Nu Este Religie

Ateismul este o religie la fel cum chelia este o culoare de păr. O altă analogie ar fi că ateismul poate fi văzut ca religie în aceeași măsură în care a nu colecționa timbre poate reprezenta un hobby. Mergând pe principiul propus de teiști, dacă a nu crede în Dumnezeu s-ar putea considera ca fiind o religie, atunci ar însemna că la fel de bine putem spune și că a nu crede în Zâna Măseluță este tot o religie, întocmai ca lipsa credinței în existența ștrumfilor sau lipsa credinței în existența spiridușilor.

Are ateismul „reguli bine definite”? Nicidecum. Nu există decât o singură „regulă” exprimată în definiția sa și anume aceea de a nu crede în existență niciunui zeu. În afara acesteia, ateii sunt liberi să facă ce doresc, rămânând totuși atei. Un ateu poate să facă și să creadă absolut orice, cu excepția ideii de zeu și tot se va încadra în definție. Este diametral opus față de cum funcționează legile în religie. Acesta este unul din aspectele insuficient înțelese cu privire la ateism.

Are ateismul o doctrină eshatologică? Eshatologia expune o convingere despre sfârsitul lumii și despre extincție în general. E posibil ca mulți atei să aibă anumite păreri despre cum lumea se va sfârși, dar acele păreri în mod sigur nu sunt aceleași la toți. De fapt, orice păreri referitoare la sfârșitul lumii sunt întâmplătoare și nu fac în mod necesar parte din ateism. Lipsa credinței în existența zeilor nu conduce la nicio opinie particulară cu privire la sfârșitul lumii. Exact opus modului în care subiectul „sfârșitul lumii” este abordat de religie.

Conține ateismul o filozofie de viață? Ateii au în mod clar filozofii de viață, cum ar fi Umanismul Secular de pildă. O alta ar putea fi obiectivismul. O alta ar putea fi o anume formă de budism. Cu toate acestea, nu există o filozofie de viață clar definită comună tuturor sau majorității ateilor. De fapt, nu există nimic în ateism care să determine adoptarea unei anumite filozofii de viață, exact opus modului în care conceptul de „filosofie de viață” este abordat în religie. Putem spune că mulți atei sunt sceptici, că există un număr de filozofii seculare consistente cu ateismul dar a spune doar că cineva este ateu nu înseamnă că spunem ceva despre filozofia sa de viață. Ateismul poate deci să facă parte dintr-o viziune asupra vieții dar nu reprezintă în sine o viziune asupra vieții.

Această definiție deja stabilită nu mai face de foarte mult timp obiectul dezbaterilor dintre atei și teiști. Ateismul nu se pronunță cu privire la apariția vieții. Multe dintre obiecțiile comune la adresa teoriei evoluției susțin că aceasta ar conduce la rezultate reprobabile, de tipul convingerilor condamnabile, comportamentelor și evenimente dăunătoare. Se afirmă că predarea teoriei evoluției degradează valori, subminează morala și promovează ateismul și lipsa religiei. Acestea pot fi considerate apeluri la consecințe (o forma de eroare logică), deoarece potențialele ramificații ale acceptării teoriei evoluției nu au nimic de-a face cu realitatea sa empirică obiectivă.

Ateismul este o necredință (poziția implicită, ipoteza nulă etc), nu o filozofie. Necredința mea in Zâna Măseluță nu este o filosofie de viață – o fi pentru altcineva? Mai mult decât atât, o filozofie de viață nu este neapărat o religie și nu necesită existența unei credințe religioase în persoana cu filozofia respectivă. Ateismul este poziția neacceptării poziției teologice, a ipotezei dumnezeirii. Creștinismul, budismul, hinduismul, islamul nu au reușit să aducă dovezi pentru ce susțin. Nu este datoria mea să demonstrez că nu există dumnezei așa cum nu este datoria mea să demonstrez că nu există zâne sau ozn-uri. Credința ateului este rezervată până când vreuna se va dovedi a fi adevărată.

Termenul „ateism” folosit corect însemană doar lipsa credinței în existența zeilor. Cam la asta se rezumă „înțelegerea existenței” în cazul ateismului. În afara acestei trăsături comune, ateii au opinii diferite în legatură cu existența. Astfel, ateismul în sine nu este o înțelegere, ci o singură trăsătură comună. Doi atei pot avea în comun cât au să zicem un creștin și un închinător la Odin, amândoi fiind în mod clar teiști. Deși înțelegerea existenței de către unele persoane poate conține principiul ateu, ateismul in sine nu este mijlocul de înțelegere.

Credința în existența unei structuri obiective a lumii este o presupunere generală de asemenea, dar oamenii care o au nu aparțin unei religii comune, nu-i asa? Din moment ce ateii nu cred că zeii „există”, ceea ce înseamnă că nu fac parte din „existență”, această pozitie nu trebuie să fie privită ca o înțelegere a „existenței”. Nu cred în Zâna Maseluță și această neîncredere nu este un mijloc de înțelegere a existenței, nu este o poziție față de subiectul „sfârșitul lumii” și nici nu exprimă vreo regulă de urmat.

Encyclopedia of Philosophy face o enumerare, în articolul despre religie, a câtorva caracteristici specifice religiilor. Cu cât sunt prezente mai multe dintre aceste caracteristici într-un sistem de credințe, cu atât este “mai religios”. Pentru că permite o zona gri de interpretare în conceptul de religie, prefer această expunere în locul definițiilor mai simpliste pe care le putem găsi în dicționarele standard. Citiți lista și vedeți dacă ateismul se încadrează:
1. Credința în ființe supranaturale (zei)
2. O disociere între obiecte sacre și profane
3. Acte ritualistice bazate pe obiecte sacre
4. Un cod moral ce se crede că este sancționat de zei
5. Sentimente cu o caracteristică religioasă (venerație, teamă, evlavie, vinovăție, adulație) care tind să se acutizeze în prezența obiectelor sacre și în timpul practicării unui ritual și care sunt conectate în teorie la zei
6. Rugăciune și alte forme de comunicare cu zeii
7. O viziune asupra vieții, sau o imagine generală a lumii ca un tot unitar și locul individului în aceasta. O astfel de imagine conține specificarea unui scop general sau sens al lumii și o indicație a cum se încadrează individul în ea
8. Organizarea mai mult sau mai puțin deplină a vieții individului în jurul acestei viziuni asupra lumii
9. Un grup social legat de cele de mai sus

A încerca să susțineți că ateismul este o religie neceistă o reevaluare adhoc a definiției pentru religie, rezultând într-un cu totul alt termen. Vă întreb atunci: „Dacă ateismul este o religie atunci ce nu este o religie?”

Trebuie notat că teismul în sine nu se califică drept religie, bazându-ne pe cele de mai sus – în mare pentru aceleași motive pentru care nici ateismul nu se califică. Dacă stai să te gândești, teismul – simpla credință în zei – nu implică automat aproape niciuna dintre convingerile sau practicile prezentate în definiția de mai sus. Pentru a forma o religie, avem nevoie de un pic mai mult decât simpla credință sau necredință. Faptul este reflectat în mod evident în lumea reală, pentru că găsim teism, care există în afara religiei și religie, care există în afara teismului.

Deși poate că nu este suficient pentru aceia dintre noi care urăsc incertitudinea atât de mult încât preferă acrobațiile mentale și salturile de credință oarbă, nu este în fapt nimic greșit în a recunoaște limitele înțelegerii noastre curente și în așteptarea cu răbdare și umilință, ca știința să ne ofere răspunsuri. Pentru a sumariza, încă nu avem toate răspunsurile, nu știm care este „cauza universului”, sau dacă are vreun sens să ne punem această întrebare. Dar dacă se va dovedi că universul a venit într-adevăr din ceva, tot nu am avea niciun motiv să credem că ar fi venit de la un dumnezeu. În fapt, ceva de o complexitate cumplită și atât de improbabil ca un dumnezeu, este cea din urmă explicație pe care ar trebui să o caute cineva.

Vezi și:
Ateismul se bazeaza pe credință?

Dovezi ale Creationismului

Dumnezeul Golurilor (deus ex machina) este o sintagmă folosită pentru a descrie tendința teiștilor de a-l considera pe Dumnezeu ca fiind cauza fenomenelor pe care cunoașterea umană nu le-a explicat încă.

Pe măsură ce aceste fenomente sunt explicate, religiosul trece imediat la următoarea incertitudine și jocul poate continua ad nauseam (ad infinitum).

Această idee nu este foarte populară printre „credincioși”, din moment ce pentru ei semnifică diminuarea în timp a puterii Dumnezeului lor. Unul dintre exemplele cele mai elocvente ale Dumnezeului Golurilor este „Designul Inteligent”, care susține că anumite aspecte ale modului de apariție a vieții sunt imposibil de explicat prin știință, oricât de evoluată ar fi aceasta. Sunt și probabil că vor fi întotdeauna lacune în cunoaștere, indiferent de domeniul științific, incluzând bineînțeles biologia și evoluția. Deci sunt destule goluri pe care creaționiștii le pot folosi pentru argumentele lor – dar aceasta nu reprezinta în niciun caz o critică sau obiecție științifică.

Ignorața nu constituie un argument și nu poate fi considerată drept o dovadă reală. Simplul fapt că nu putem explica ceva nu este o justificare validă pentru a ne baza pe altceva și mai misterios, cum ar fi o explicație supranaturală. O astfel de tactică este de asemenea riscantă în cazul de față, pentru că pe măsură ce știința progresează, „golurile” explicației științifice devin din ce în ce mai mici. Teistul care folosește această metodă pentru a justifica un set de convingeri sau credințe ar putea să realizeze că la un moment dat pur și simplu nu va mai fi loc pentru Dumnezeul său.

Designul Inteligent și Complexitatea Ireductibilă

Ambele se concentrează pe aparenta complexitate a naturii, insistând că o asemenea complexitate ar putea aparea numai prin acțiune supranaturală. Nu reprezintă nimic mai mult decât reformulări ale argumentului „Dumnezeul Golurilor”.

Complexitatea ireductibilă este pretenția că o structură biologică de bază este atât de complexă încât nu este posibil ca ea să se fi dezvoltat prin procese naturale; așadar trebuie să fie produsul unei forme de „creație specială”. Această poziție este greșită din multiple motive. Spre exemplu, susținătorii ei nu pot dovedi că o structură biologică, sau un sistem, nu ar fi putut să apară pe cale naturală – iar a dovedi că ceva este imposibil este mult mai complicat decât a dovedi că ceva este posibil. Apărătorii complexității ireductibile devin astfel autorii unui apel la ignoranță: „Eu nu pot să înțeleg cum aceste lucruri ar putea apărea pe cale naturală (nu numai biologică, dar și fizică) și prin urmare, trebuie să fi fost concepute de către un „Creator”.

Argumentul ignoranței, cunoscut și ca argumentum ad ignorantiam („apel la ignoranță”), este o eroare logică în care se afirmă că premisa este adevărată doar pentru că nu a fost demonstrată ca fiind falsă sau că premisa este falsă doar pentru că nu a fost demonstrată adevărată.

Chiar dacă aceste două concepte sunt acceptate, tot se poate argumenta că o zeitate la alegere ghidează evoluția. Așadar, chiar dacă erorile lor sunt ignorate, aceste argumente pot în cel mai bun caz să fie considerate dovezi pentru un creaționism general, opus creaționismului biblic și nu eliberează tensiunea dintre acesta și evoluție.

Pe cât de slabe sunt „dovezile” de mai sus, trebuie notat că acestea sunt cele mai bune argumente pe care le-au putut oferi creaționiștii.

Dovezi ridicole ale Creaționismului

Există tipuri și mai slabe de dovezi pe care le oferă adesea creaționiștii – dovezi care sunt ori absurde până la a fi aproape nemenționabile, ori demonstrabil false. Acestea pretind că arca lui Noe ar fi fost descoperită, geologia potopului, invaliditatea tehnicilor de datare etc.

Toate acestea sunt neacceptate și/sau au fost demontate de nenumărate ori, insă continuă să persiste, în ciuda celor mai bune încercări de a le dezminți prin rațiune și evidență. Puțini creaționiști inteligenți înaintează astfel de argumente. Majoritatea „dovezilor” creaționiste constau în efortul de a invalida evoluția, de parcă asta ar face „teoria” lor să fie cumva mai credibilă, o falsă dihotomie în cel mai bun caz.

Negarea Evoluției și Dovezile Creaționismului

În loc de a veni cu propriile dovezi științifice care să indice adevărul creaționismului, majoritatea creaționiștilor sunt preocupați mai înainte de toate de invalidarea evoluției. Ceea ce nu recunosc ei este că dacă ar demonstra că evoluția ar fi 100% greșită ca explicație pentru datele pe care le avem, ipoteza „Dumnezeu a făcut totul” nu ar fi considerată ca fiind mai probabil să fie adevărată decât „spiridușii au făcut totul”.

Creaționismul nu va fi și nu va putea fi tratat ca o altenativă legitimă doar dacă și decât atunci când creaționiștii vor demonstra că mecanismul propus de ei – Dumnezeu – există cu adevărat. Deoarece creaționiștii tind să considere existența Dumnezeului lor ca fiind evidentă, este ușor să asume că credința creaționistă va înlocui automat evoluția, de-ar fi doar cu putință pentru ei să o „detroneze”. Asta nu face însă decât să demonstreze cât de puțin înțeleg ei de fapt știința și metoda științifică. Ceea ce ei consideră a fi rezonabil sau evident nu are nicio relevanță în știință; tot ce contează este ceea ce poate fi demonstrat și susținut prin dovezi.

Creaționiștii, credincioșii și/sau religioșii au prostul obicei de a vlăgui oamenii raționali prin prezentarea în mod repetat a unor argumente care au fost deja demontate în nenumărate rânduri. Repetarea la nesfârșit a unui argument demontat de mii de ori nu îl face să fie valid.

Vezi și:
Neexplicat vs. Inexplicabil: Cum Răstălmăcesc Teiștii Știința
Motive pentru a crede în Dumnezeu

%d bloggers like this: