Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: ateu

Pariul lui Pascal

Unele alegeri presupun într-adevăr riscuri mari. Mulți au murit pentru că au avut mai multă incredere în rugăciuni decât în doctori. Alții au pierit din cauză că s-au jucat cu șerpi veninoși ori au băut otrăvuri, pentru că le-a spus Iisus că pot face astfel de lucruri fără să pățească nimic. Alegerea credințelor mistice și pseudoștiințifice poate avea consecințe foarte neplăcute. Dacă alegi să crezi în dumnezeu și se dovedește că nu există dumnezeu, poți spune că ți-ai irosit viața: te-ai rugat la pereți, ai învățat niște doctrine mincinoase și ai câștigat foarte puțin în schimb. Poate ai respins diverși oameni, pentru că nu aveau aceleași convingeri ca tine, poate că ai respins idei pentru că nu se potriveau cu ceea ce scria în vechile cărți dogmatice, posibil să-ți fi refuzat chiar ție unele curiozități, pentru ca nu ai mai avut timp pentru ele din cauza religiei sau pentru că nu erau în acord cu învățăturile din vechime, menționate de religie.

Ce-ar însemna să accept Pariul lui Pascal?

Pascal spune „ce ai de pierdut?” Dacă e adevărat, primești viață eternă și izbăvire, iar dacă nu este, vei fi același cadavru oricum. Pe lângă tonul negustoresc, ca cel al escrocului de la colț de stradă („n-ai cum să pierzi, acceptă pariul meu”), mai este și ceva imoral în el. Îndemnul este bolnav, întrucât spune „eu venerez un zeu care nu ar știi că acesta este motivul tău de a crede în el”. Zeitatea mea preferă o persoană care crede în existența sa datorită unui pariu, datorită beneficiului ce poate fi obținut. Pe când convingerea sinceră că o astfel de enitate nu există ar fi răsplătită de el pentru onestitate cu pedeapsa eternă: „ai primit ispita perfectă pentru a crede în mine, nu ai făcut-o, drept pentru care acum îți voi face rău”. Nu văd ce este așa moral în Pariul lui Pascal.

Russell spunea că răspunsul său, în cazul în care s-ar dovedi că s-a înșelat, ar fi „nu mi-ai dat destule dovezi”, în timp ce Hitchens ar fi răspuns că „oricine poate face o greșeală sinceră, iar eu sunt foarte mândru de aceasta.” Voltaire a respins ideea că Pariul lui Pascal ar constitui o „dovadă a existenței lui Dumnezeu” ca fiind „indecentă și puerilă”, adăugând că „interesul pe care eu îl am de a crede ceva nu este o dovadă că așa ceva există”. Pariul lui Pascal este un bun exemplu de troc religios. Ce ai de pierdut? e ofertă bună, vino și pariază! Evidențiază foarte bine modul în care argumentele, demnitatea și respectul de sine sunt denigrate de religie.

Vezi și:
Revelația personală

Definitia ateismului

Există, din păcate, unele neînțelegeri cu privire la definiția ateismului. Este interesant de notat că majoritatea neînțelegerilor vin din partea teiștilor, ateii înclinând să cadă de acord asupra definiției termenului. Creștinii în particular, dispută definiția utilizată de atei și insistă că ateismul înseamnă ceva foarte diferit. Înțelegerea mai extinsă și mai comună a ateismului printre atei este foarte simplă: „absența credinței în existența zeilor”. Nu sunt emise pretenții sau negări – un ateu este doar o persoană care se întâmplă să nu fie teistă. Uneori, acest sens mai larg este denumit ateism „slab” sau „implicit”. Majoritatea dicționarelor bune și complete (unabridged) susțin deja asta.

Există și un tip mai îngust de ateism, numit uneori ateism „tare” sau „explicit”. Cu acest tip, ateul neagă în mod explicit ideea ca ar exista zei – emițând o pretenție puternică ce va necesita susținere la un moment dat. Sunt atei care fac asta cu privire la zei in general și sunt atei care fac asta cu privire la anumiti zei, dar nu și cu privire la alții, față de care manifestă o lipsă de credință și nu o negare. Astfel, unei persoane îi poate lipsi credința în existența unui zeu, în timp ce neagă existența altui zeu. Definiția generală acoperă o plajă mai mare de posibile poziții printre atei și teiști. De asemenea, subliniază faptul că teiștii sunt cei care emit pretenția inițială. Definiția îngustă a ateismului ca negare a existenței zeilor, sau aserțiunea că nu există zei, este relevantă numai în contexte specializate, cum ar fi literatura filozofică.

Una dintre miciunile spuse adesea de către creștini este aceea că nu există o diferență semantică între lipsa credinței în existența zeilor și aserțiunea că zeii nu există.

A nu crede că ceva este adevărat nu înseamnă neapărat a crede că acel lucru este fals. Neacceptarea unei pretenții nu înseamnă nici a considera acea pretenție ca fiind falsă, nici a face aserțiunea că pretenția respectivă este falsă. Lipsa credinței înseamnă că recunosc posibilitatea (oricât de mică ar fi ea), dar nu văd vreun motiv pentru a crede că este adevărat. Aserțiunea că ceva nu există înseamnă că nu recunosc posibilitatea și că am motive să cred că ceva nu există.

Nu numai că a nu crede în ceva nu implică și credința că acel ceva este fals, dar în unele cazuri, în ciuda lipsei credinței în ceva, este nerezonabil a crede că acel ceva este fals. În alte cazuri, chiar dacă ceva este fals și într-adevăr nu există, nu se poate dovedi că este fals și că nu există. În momentul de față nu avem nici cea mai mică dovadă care să susțină existența stafiilor, zânelor, zeilor/zeițelor sau a speciilor de pisici hiperinteligente. Și chiar dacă niciuna dintre acestea nu există, ceea ce probabil că e adevărat, nu putem demonstra că ele nu există. Deci adevărul este că neacceptarea unei pretenții nu înseamnă nici credința că pretenția respectivă este falsă și nici asertarea că pretenția este falsă. De aceea, foarte puțini oameni fac aserțiunea că aceste lucruri nu există. Oamenii raționali, întregi la minte, vor scoate însă în evidență faptul că nu există probe consistente pentru a susține existența lor.

Teiștii spun această minciună pentru a susține o altă minciună: aceea că ateismul este o credință. Se încercă astfel deplasarea sarcinii probării unei afirmații de la cel care o susține la cel care se îndoiește de veridicitatea ei din lipsă de dovezi. Asta pentru că nu au dovezi care să ateste că zeul lor este adevărat, sau vreun motiv întemeiat pentru a crede în el și în cel mai bun caz încearcă să argumenteze că zeul lor nu poate fi infirmat. Aceasta este o tactică total lipsită de onestitate, dar și mai surprinzător este că pe teiști pare să nu-i deranjeaze lipsa argumentelor sau că cea mai bună tactică a lor este mincinoasă. Poate nu realizează că aceeași tactică funcționează și pentru existența spiridușilor, delfinilor supersonici și ciborgilor. Probabil că până și ei se întreabă ocazional de ce nu au dovezi și de ce trebuie să mintă atât de mult și de des.

A se vedea și:
Ateismul nu este religie
Ateism Agnostic & Teism Agnostic
Definiția ateismului în dicționar
Ateismul se bazează pe credință?
Gandirea critica

Ateism Agnostic & Teism Agnostic

Odată înțeles faptul că ateismul este simpla lipsă a credinței în existența zeilor, devine evident că agnosticismul nu este, așa cum susțin mulți, „calea de mijloc” între ateism și teism. Prezența credinței în existența zeilor și absența credinței în existența zeilor sunt singurele posibilități de raportare la subiectul „credință” în acest context. Agnosticismul nu se referă la credința în existența zeilor, ci la cunoaștere – a fost folosit inițial pentru a descrie poziția unei persoane care nu putea susține că știe cu certitudine dacă o astfel de entitate există sau nu.

Devine clar că agnosticismul este atunci compatibil atât cu teismul cât și cu ateismul. O persoană poate crede într-un zeu (teism), fără să pretindă a știi cu certitudine că acel zeu există; rezultatul acestei poziții este teismul agnostic. Pe de altă parte, o persoană poate să nu creadă în zei (ateism), fără să pretindă a știi cu certitudine că zeii nu există sau nu pot exista; rezultatul este ateismul agnostic.

În cele din urmă, o persoană nu trebuie să aleagă între a fi ateu sau agnostic. Din contra. Nu doar că poate fi ambele, ci chiar se întâmplă de multe ori să fie ambele. Un ateu agnostic nu va predinde că știe cu certitudine că „dumnezeu” nu există sau nu poate exista, dar în același timp nu crede că o astfel de entitate există.

Unii oameni nu consideră că au o cunoaștere certă, dar cred oricum, în timp ce alții nu pot susține că știu și decid că aceasta este un motiv suficient pentru a nu se mai obosi să creadă. Așadar, agnosticismul nu este o alternativă, o „a treia cale” între ateism și teism. Este în schimb o chestiune separată, compatibilă cu amândouă. Un grad de agnosticism este evident în fiecare teist care consideră că zeul său este insondabil sau că funcționează în feluri misterioase. Toate aceastea reflectă o lipsă fundamentală de cunoaștere în partea teiștilor cu privire la natura a ceea ce susțin a crede. S-ar putea să nu fie întru totul rezonabil să crezi așa ceva în lumina recunoașterii unei astfel de ignoranțe, însă asta se pare că rareori oprește pe cineva.

Promovarea Ateismului

Religii precum islamul și creștinismul încearcă în permanență să recruteze noi membri. Acest efort implică de obicei explicarea a ceea ce religia propovăduiește și a utilității acestor învățături. Când o persoană provine dintr-un asemenea mediu, e firesc să perceapă acțiunile similare ca având motivații prozelitiste.

Deși ateismul nu este un sistem independent de credințe, cu învățături care necesită să fie explicate, ateii se găsesc uneori în postura de a explica ce este și ce nu este ateismul. Acest lucru poate fi perceput uneori, de persoanele religioase, ca o încercare de a recruta noi “membri”.

Cu toate acestea, scopul nu este de a face prozelitism, ci mai degrabă de a convinge oamenii să renunțe la un sistem de credințe considerat fals, dacă nu chiar dăunător și periculos de către atei.

Eu nu răspândesc cuvântul ateismului, întrucât nu există niciun cuvânt al ateismului de răspândit, cel puțin nu în sensul în care se propovăduiește mesajul creștin. Eu explic ce este și ce nu este ateismul, dezmințind multe mituri și înțelegeri greșite și explorez natura religiei, a teismului și a altor tipuri de credințe.

Dacă s-ar putea spune că încerc să răspândesc ceva, ar fi vorba despre scepticism și gândire critică. Ateismul nu are valori morale sau intelectuale decât atunci când se bazează pe o metodologie naturalistă, știință, scepticism și gândire critică. A fi ateu din motive necritice – cum ar fi de exemplu să te declari ateu pentru a fi popular – nu diferă de a fi teist religios din același motiv.

Religia și teismul sunt subiecte evidente pentru dezbatere și gândire sceptică, dar cu siguranță nu sunt singurele subiecte. Chiar dacă o persoană își bazează ateismul pe o metodologie sceptică, asta nu garantează că va aplica acea metodologie în general și în mod consistent. Așa cum un teist religios poate să aplice cu succes scepticismul când vine vorba de politică, dar nu și când vine vorba de propria religie, un ateu poate fi foarte sceptic în legătură cu pretențiile religioase și teiste, dar în același timp să eșueze în aplicarea acestei gândiri în materie de politică. Eroarea este în principiu aceeași, niciuna dintre cele două persoane neputând susține că ar fi în vreun fel superioară din punct de vedere intelectual sau moral față de cealaltă.

Așadar, încurajez scepticismul și gândirea critică în mod general. Religia și teismul pot fi principalele subiecte aici, dar atunci când este adecvat încerc să aduc în discuție și alte subiecte, pentru că nu vreau ca cineva, în special vreun ateu, să-și imagineze că a fi doar critic față de religie și teism este suficient. Una dintre problemele cele mai serioase ale societății umane în momentul de față, este inabilitatea oamenilor și/sau reticența lor în aplicarea scepicismului și a gândirii critice la variatele ideologii care concurează pentru timpul și atenția noastră.

%d bloggers like this: