Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: blasfemie

Ziua internațională a blasfemiei

Astăzi este ziua internațională a dreptului la blasfemie. Unora nu le place, însă eu consider ca fiind eliberator să declari public faptul că ideile și pretențiile nu vor avea un respect garantat doar pentru că 1) îi sunt dragi cuiva și/sau 2) sunt parte a unei religii „sacre”.

Gândiți-vă la blasfemie în contextul creștin, ca singurul păcat pe care Dumnezeu nu îl va ierta vreodată.

Sfânta Evanghelie după Marcu, capitolul 3

Varianta a)
28 Adevărat vă spun că oamenilor le vor fi iertate toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor rosti, 29 dar cel ce blasfemiază împotriva Duhului Sfânt nu va avea parte de iertare în veci, ci este vinovat de un păcat veşnic.
https://www.biblegateway.com/passage/?search=Marcu%203:28-35&version=NTLR

Varianta b)
28. Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit;
29. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică.
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=3&id=53

Violul nu este un păcat de neiertat. Abuzul unui copil nu este de neiertat. Tortura vietăților, decapitarea, genocidul, vărsarea de sânge, trădarea, oprimarea, chinuirea și provocarea durerii, toate acestea pot fi curățate ca prin minune cu o simplă rugăciune de penitență. Însă îndrăznește să spui ceva despre dumnezeire, care să-i înțepe lui Yahwe egoul subțire ca șervetelul și vei ajunge cu siguranță în iad.

Aceste „avertismente” cu privire la blasfemie au fost și sunt doar o încercare de a reduce la tăcere vocile provocatoare și disidente sub amenințarea durerii și de a izola de critică, examinare și ridiculizare pretențiile prea generale și nesubstanțiale.

Blasfemia este înfricoșătoare pentru cei care se țin strâns de dogmă, putere și control și dezvăluie nesiguranța monumentală de care dau dovadă cei care se tem de ea. Aceștia se confruntă cu o armă mai puternică decât orice metal: o idee.

Blasfemia nu este o crimă, ci este obligația morală a oricărei persoane logice, care gândește limpede.

Vezi și:
https://en.wikipedia.org/wiki/Blasphemy_Day
Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!
Ironizarea credinței este posibilă și necesară
Atacuri asupra seculariștilor în Bangladesh
Merită religia respect?

Atacuri asupra seculariștilor în Bangladesh

Seculariștii din Bangladesh se confruntă cu atacuri și ostilitate din partea mai multor grupuri islamiste extremiste, în ciuda faptului că secularismul reprezintă unul dintre cele patru principii fundamentale încorporate în constituție. Numeroși bloggeri seculariști, precum și alți scriitori, în special cei ce critică religia, au fost acuzați de blasfemie și mulți dintre aceștia au fost atacați și omorâți pentru scrierile lor.

Organizații internaționale incluzând Human Rights Watch, Amnesty International, Reporteri fără frontiere și Comitetul pentru protecția jurnaliștilor, au condamnat întemnițarea unor bloggeri și au denunțat frica răspândită printre jurnaliști. Pe 22 mai 2015, 150 de autori printre care se numără Salman Rushdie, Margaret Atwood și Yann Martell, au înaintat o scrisoare deschisă guvernului din Bangladesh, solicitând măsuri pentru protejarea libertății de exprimare și aducerea celor vinovați în fața justiției.

Există o zicală care spune că poți omorî o persoană, însă nu și ideile sale. „Nicio persoană cu mintea liberă nu se va lăsa îndoctrinată cu fundamentalism regional si nu se va autolimita în cadrul unui orizont îngust”. Ananta Bijoy Das

Vezi și:
Ironizarea credinței este posibilă și necesară
Tribalismul și violența religioasă

Ironizarea credinței este posibilă și necesară

„Nu poți provoca. Nu poți insulta credințele altora. Nu poți ridiculiza credințele altora.”

Aceasta este mustrarea Papei Francis făcută în Manila, cu privire la atacul de la Charlie Hebdo. Susținând că nu învinuiește victimele și că atacul violent nu a fost justificat, a insinuat exact opusul. „Provocateur” este un termen fanțuzesc. Să fie provocatori este ceea ce scriitorii ce gândesc liber, criticii sociali și cei mai buni dintre umoriști încearcă să fie. Gândiți-vă la cei mai buni și provocatori scriitori și umoriști liber cugetători: Voltaire, Thomas Paine, Mark Twain, Ambrose Bierce, Bertrand Russell, Geroge Carlin, Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Ayaan Hirsi Ali.

Papa cel întâmpinat cu adulație pentru că sună un pic mai uman decât predecesorii săi papali, nu a făcut până acum nici cât negru sub unghie pentru a reforma biserica catolică. În timp ce îi îndeamnă pe colegii săi de biserică să renunțe la mesajele obsesive asupra avortului, căsătoriei gay și a măsurilor contraceptive, papa Francis nu a făcut vreun demers pentru atenuarea, cu atât mai puțin pentru abrogarea obsesiilor bisericii asupra interzicerii avortului, contracepției și a egalității căsătoriei la nivel global. Nu este altceva decât o piesă de decor.

blasfemie

Este în mod evident în regulă ca religia și diversele sale cărticele sfinte să provoace și sa insulte pe alții. Gândiți-vă la insultele aduse femeilor între coperțile bibliilor ebraice și creștine și ale coranului, care sunt practic manuale pentru oprimarea femeilor. Gândiți-vă la poruncile barbare ce declară homosexualitatea ca fiind o „abominație” și dispun pedeapsa cu moartea pentru așa ceva: „sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13). Gândiți-vă la provocările Vechiului Testament, împărtășite în religiile evreiască, musulmană și creștină, care adesea și în mod deschis, solicită uciderea ereticilor, necredincioșilor și apostaților.

Și cu toate aceastea, papa Francis îndrăznește să numească violența în numele unui (dumne)zeu o „aberație”?

Unul din cele mai mari mituri de pe planetă este presupunerea că un lucru este religios va fi cu siguranță bun. Celor dintre noi care își fac publică disidența față de religie, li se spune în mod constant să nu critice sau să ofenseze, să tacă din gură. Sau „vedeți voi”. Singurele arme ale ireverențioșilor umoriști sunt glumele. Acum ni se spune că e normal ca o glumă împotriva religiei să fie întâmpinată cu asasinatul.

Avem dreptul și chiar datoria, ca asemeni copilului din poveste, să proclamăm că împăratul nu are haine.

Vezi și:
Tribalismul și violența religioasă
Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!
Merită religia respect?
Prostia ca Privilegiu Religios

Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!

Blasfemia este o crimă fără victime.
Blasfemia este un concept religios, asemeni păcatului, nu unul moral, precum compasiunea sau politic, de tipul libertăţii de exprimare, egalităţii sau dreptăţii. E mai bine să ţinem seama de aceste diferenţieri, decât să nu le luăm în considerare.

Blasfemia a fost considerată un păcat sau poate chiar cel mai mare păcat de către teologii majorităţii cultelor religioase. Thomas Aquinas spune că „în mod clar, blasfemia fiind un păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu, e mai grav decât crima, care este un păcat săvârşit împotriva semenului.” El îl numeşte cel mai greu păcat, întrucât agravează şi celelalte păcate. Concret, blasfemia este lipsă de pietate, afront la adresa unui zeu sau a mai multor zei; nu e acelaşi lucru cu violarea unui tabu sau cu jignirea sentimentelor unei persoane. Deşi se suprapun într-o oarecare măsură, mai ales din punct de vedere emoţional, nu e suficient pentru a estompa distincţiile dintre ele şi a extinde categoria blasfemiei la orice tip de acţiune sau adresare injurioasă.

Folosirea termenului de blasfemie pentru orice tip de acţiune injurioasă tinde să fie o mişcare de retorică din partea celor care vor să-şi impună ideea lor de „sacru”, „sfânt” sau inviolabil. Este un joc de putere ce ar trebui privit cu suspiciune.

Religia este exact tipul de instituţie, care ar trebui criticată, nu scutită de critică.
Noţiuni ca cea de „blasfemie” protejează religiile de critică şi investigaţii raţionale, ceea ce este un aranjament pur şi simplu înspăimântător. Religiile sunt instituţii umane care au pretenţii exagerate de la membrii lor, pe baza autorităţii presupuse a unui zeu sau a mai multor zei. Acesta este ultimul tip de instituţie care ar trebui sa fie imun la critică.

Marea majoritate a religiilor – în mod oficial, nu doar de facto – încă exclud femeile de la putere, în timp ce le impun reguli foarte stricte. În instituţiile seculare, acest tip de discriminare a devenit foarte dificil, dar în biserici şi moschei este considerat o practică firească. Pentru mulţi indivizi religioşi e „blasfemiatoare” folosirea pronumelui feminin pentru Dumnezeu (în ciuda faptului că Dumnezeu ar trebui să fie inefabil, transcendent, necorporal, dincolo de măruntele clasificări umane, nici femeie, nici bărbat).

Eu nu am nicio problemă cu limbajul critic. Nu mă jigneşte deloc. Uneori chiar mă amuză (George Carlin, Steven Pinker). Limbajul critic în sine nu provoacă răni fatale. S-au dus zilele când religia primea respect nemeritat. Încetaţi să vă mai văicăriţi! Apăraţi-vă poziţia răspunzând la ceea ce sunteţi întrebaţi, nu criticând modul în care sunteţi întrebaţi! Cât de naivi puteţi fi? Aveţi vreo dovadă solidă/serioasă pe care să vă întemeiaţi argumentele? Dacă da, atunci vă invit să o prezentaţi!

Patetica deplasare a focusului de la conţinut la stil şi mod de comunicare, precum şi argumentele insidioase de tipul: „Voi ateii sunteţi de fapt teişti!” nu aduc niciun plus de claritate în discuţie. Un alt aspect evident, pe care mă simt exasperat să-l tot repet, este că atitudinea critică nu presupune ca teiştii să nu-şi mai poată practica în pace credinţele nebazate pe dovezi.

Reţineţi totuşi, teişti actuali, că fanii iepuraşului de Paşte nu pornesc războaie, nu mutilează copii, nu oprimă femei şi homosexuali, nu obstrucţionează activitatea ştiinţifică şi nu distrug psihologic milioane de oameni prin sentimente de vinovăţie şi dispreţ faţă de gesturi umane. Dumnezeu şi Iepuraşul de Paşte sunt la fel în mintea unui umanist secular; nu acelaşi lucru poate fi spus însă despre adepţii lor. Dacă teismul ar fi practicat în privat, cei mai mulţi atei, umaniști seculari și gânditori liberi nu ar mai fi „blasfemiatori”.

Pedeapsa cu moartea
Creştinism
În Marea Britanie, ultima persoană omorâtă pentru blasfemie a fost Thomas Aikenhead, în vârstă de 20 de ani, iar execuţia a avut loc în anul 1697. El a fost a acuzat de negarea veridicităţii Vechiului Testament şi a miracolelor din Noul Testament.

Islam
Coranul şi haditul nu menţionează blasfemia. Conform lui Javed Ahmed Ghamidi, erudit în materie de religie, de origine pakistaneză, nimic din Islam nu susţine legea blasfemiei. Mai degrabă juriştii musulmani au redactat partea legată de ofense din Sharia, conform căreia pedepsele pentru blasfemie pot include amenzi, închisoare, biciuire, amputări, execuţii prin spânzurare sau decapitare. Clericii musulmani pot cere pedepsirea unui pretins blasfemiator prin emiterea unei fatwa.

Iudaism

În a treia carte a lui Moise, Leviticul 24:16, se afirmă că cel care blasfemiază pe „Domnul” trebuie neapărat omorât. A se vedea de asemenea lista cu păcatele mortale din Tora. Cele şapte legi ale lui Noe, pe care iudaismul le consideră aplicabile tuturor oamenilor, interzice de asemenea blasfemia.

Blasfemia în secolul 21
Mă întreb dacă ștergerea versiunilor electronice ale Coranului/Bibliei/Torei de pe calculator/tabletă/telefon şi trimiterea lor la recycle bin se califică tot drept blasfemie. Sau eliminarea Coranului/Bibliei/Torei din Recycle bin după ce au fost şterse de pe calculator/tabletă/telefon… Dar vizitarea unui sit religios pentru a inspecta versete şi ştergerea cookie-urilor şi a istoricului din browser?

A se vedea și:
Merită religia respect?

Credinta religioasa: un virus al mintii ce se hraneste cu frica

„Mema credinței oarbe își asigură perpetuarea prin descurajarea gândirii raționale” ~ Richard Dawkins.

Când Dawkins a inventat „mema”, a făcut-o într-un spirit speculativ, propunând ideea că informația socială poate schimba și se poate propaga într-o cultură în mod similar cu schimbările genetice într-o populație de organisme.

Un virus al minții..

Scott Bidstrup consideră „gluma” ca fiind o analogie excelentă pentru memă. Cineva spune o glumă, ceea ce reprezintă faza de „infectare”. Gluma este repovestită, ceea ce corespunde fazei de „reproducere”. Gluma ia o formă modificată, ceea ce se poate compara cu faza de „mutație”. Unele virusuri sunt relativ inofensive, în timp ce altele, după cum știm, pot fi letale. Un virus poate fi cauza propriei sale morți, însă ceea ce rămane in urma lui e dezastruos. Religiile nu sunt organisme vii, dar sunt entități, datorită naturii lor de autoreproducere. Aceste entități au aceleași proprietăți pe care le are un virus prin caracteristica sa de a folosi modalități prin care își îmbunătățește șansele de supraviețuire și una dintre acestea se bazează pe legătura directă între credințele și comportamentul unei persoane. Această caracteristică permite religiilor să controleze comportamentul unor societăți întregi. Asemenea entități, fiind idei care au preluat multe dintre proprietățile organismelor vii, sunt complexe și adaptabile. Ele contaminează capacitatea minții de a înțelege diferența între comportament perceput și comportament propriu-zis.

Virusul minții asociat credințelor religioase se hrănește cu frică, încorporează atribute instinctive și denaturează moralitatea. Contrazice comportamentul responsabil, rațiunea și compasiunea. Îngrădește libertatea voinței și duce la o lipsă a capacității de a distinge între alegeri raționale și iraționale. Permite persoanei religioase să existe într-un mod perfect rațional în multe alte aspecte ale vieții sale sociale, în timp ce zona infectată din minte este blocata într-o iluzie ciclică.

Un virus va ataca zona cea mai vulnerabilă a gazdei. În societate, acea arie este reprezentată de tineri – mai ales de copiii foarte mici. Când copiii nu sunt complet educați, sunt incapabili să înțeleagă motivația și logica din spatele a ceea ce li se spune. Prin evoluție, copiii sunt predispuși să adere la autoritatea unui adult. Din acest motiv, structura sistemului de învățământ de tipul „un profesor – mai mulți studenți” continuă să aibă succes, in ciuda gradului mai mare de reținere a mediului educațional de tipul „unul la unul”. Toate acestea îi predispun pe copii să fie infectați foarte ușor. Aceasta este propagarea. Cu cât infecției îi este permis să dureze mai mult, cu atât e mai dificil de eradicat.

Virusurile performante ale minții sunt greu detectabile de către victime. Dacă ești victima unuia, există șanse să nu o știi și chiar să negi vehement acest lucru. Credința este o convingere ce nu se bazează pe dovezi sau rațiune, dar care este în aparență pilduitoare. De asemenea, persoana religioasă vede absența dovezilor ca pe o virtute și tocmai această idee paradoxală, conform căreia lipsa dovezilor este o considerată a fi o virtute, permite virusului să se răspândească.

Acest lucru se leagă și de convingerea că „misterul” este ceva bun și rezolvarea lui nu are nicio valoare, în timp ce insolubilitatea acestuia ar trebui să fie sursă de bucurie. Experiențele care însoțesc procesul de convertire sunt astfel concepute încât să fie atractive pentru acea parte a minții care controlează fanteziile. Întregul proces este conceput pentru a face „primirea lui Hristos și a duhului sfânt” să invoce sentimente „tandre și confuze”. Ulterior aceste sentimente sunt explicate ca având o interacțiune reală cu divinul.

A spune cuiva, care este vulnerabil mental, că a fost atins de supranatural, reprezintă o modalitate eficientă de a-l convinge că experiența sa religioasă este reală și că trebuie completată cu o mărturisire a păcatelor și slujire a credinței. Acestă strategie reprezintă mijlocul perfect de a-l convinge pe noul credincios de validitatea docrinei, în ciuda faptului că multe dintre aceste dogme au fost contrazise deja. Avem astfel autopropagare. Bineînțeles că, în realitate, această experiență este una pur fizică, rezultată din stimularea lobilor temporali ai creierului și care poate fi duplicată în laborator.

Doctrine periculoase

Două dintre cele mai dăunătoare doctrine sunt cea a „păcatului originar” și a „liberului arbitru”. Doctrina virală cunoscută drept „păcatul originar” consideră că ființele umane sunt rele din naștere și necesită salvare de ele însele. De aici necesitatea salvării și a mântuirii, care se îmbină în experiența convertirii. În lumea reală ne naștem cu o înclinație evolutivă către altruism și nu avem nevoie de un mântuitor salvator. Doctrina virală cunoscută ca „liber arbitru” consideră că, deși omenirea este liberă să aleagă între bine și rău, nu poate lua decizii morale fără ajutorul unui savator. Din nou, legat de experiența convertirii.

În lumea reală, omenirea este perfect capabilă să ia decizii morale bune, neavând nevoie de vreo biblie, salvare sau mântuire. Apoi, virusul creștinismului fundamentalist se bazează pe doctrine care folosesc frica pentru a exista. Acestea sunt doar două exemple care arată cât este de important să înțelegem multele căi pe care virusul crestinismului fundamentalist le folosește pentru a controla mintea, împotriva naturii umane. A devenit, de-a lungul secolelor o infecție care ajunge să controleze în totalitate comportamentul și gândirea fundamentalistului.

Logica circulară și frica de pedeapsa eternă sunt folosite pentru a-l ține pe credincios prizonier într-o închisoare ce nu permite investigarea faptelor științifice, pe care le înlocuiește cu pseudo-știința pentru a-i satisface nevoia naturală de a învăța.

La fel ca un virus fizic, creștinismul fundamentalist se protejează sechestrând gazda infectată împotriva atacurilor din exterior. Astfel, „lumea” este discreditată. Orice dovadă care contrazice dogma este ignorată în mod voit și catalogată drept persecuție. În lumea reală, această ocolire a inteligenței duce la boală psihică prin acceptarea doar a instrucțiunilor permise de către doctrina bisericii. De asemenea, duce la o deteriorare a limbajului, în sensul că persoana religioasă dezvoltă înțelesuri noi ale cuvintelor obișnuite, ceea ce întărește virusul.

Oamenii care trăiesc în lumea reală și au o educație științifică sunt catalogați drept „dușmani” și în cazuri extreme, devin victimele unor atacuri violente. Presa abundă cu astfel de exemple. De asemenea, oamenii care adoptă un comportament contrar doctrinelor crestinismului fundamentalist sunt discreditați. Doctorii de avorturi, homosexualii, umaniștii seculari, ateii și scepticii, sunt urâți pentru că reprezintă o amenințare pentru răspândirea virusului creștinismului fundamentalist, contrar valorilor unei religii a iubirii si toleranței. Homosexualitatea reprezintă un exemplu perfect. Valorile familiei se transpun în homofobie și doctrina „să iubim păcătosul, dar să urâm păcatul” devine o permisiune pentru a urî homosexualitatea și astfel, pe homosexuali.

În timp, menținerea credinței devine din ce în ce mai dificilă și necesită un efort din ce în ce mai mare. Unul din două lucruri se va întâmpla în cele din urmă:
– credinciosul va deveni tot mai fundamentalist și rupt de lumea din jur, întrucât virusul minții îl va forța să potrivească logica și rațiunea modernă în funcție de niște credințe vechi de 2000 de ani;
– credinciosul va accepta rațiunea și logica, dezvoltând un scepticism sănătos și virusul va fi astfel eradicat în individ. În consecință, acel individ devine „dușman al credinței” și este discreditat în comunitățile religioase.

Persoana care alege să-și mențină iluzia este încurajată prin exemplul persoanei care s-a vindecat de virus, dar care a fost discreditată. Ea este încurajată de alți creștini fundamentaliști infectați să nu-și abandoneze credința, prin stârpirea imediată a celor mai mici îndoieli pe care le-ar putea avea. Aceștia citează pasaje din scripturi, cum ar fi cel în care Isus spune că va dezbina familii, că a venit cu o sabie, sau cel în care sunt încurajați să fie recunoscători pentru sacrificiul uman pe care se bazează credința lor.

Sunt amenințați că dacă își abandonează credința se vor face vinovați de blasfemie împotriva duhului sfânt și vor fi condamnați la o veșnicie în iad. Această teamă este atât de mare, încât poate dezbina cu usurință familii sau distruge relații, altfel puternice. Propagarea prin amenințarea cu „iadul”, împreună cu sentimentul de vinovăție și rușine, îi menține pe credincioși înrolați. Virusul e întărit prin controlarea comportametului, prin obligativitatea mersului la biserică, zeciuială, înscrierea într-un anumit partid politic preferat de organizația religioasă și controlul procesului de reproducere.

Folosirea virală a fricii este eficientă mai ales în cazul credincioșilor care erau deja ignoranți și superstițioși de dinainte de convertire. Virusul religiei fundamentaliste s-a propagat și adaptat eficient până de curând. Timp de generații a fost privit ca o rețea socială pozitivă. În prezent, deși se incearcă a fi răspândit, întâmpină din ce în ce mai multă opoziție. Această tendință poate nu e atat de evidentă in zone ale lumii cu probleme economice si de educație, dar devine evidentă în zonele dezvoltate ale societății umane.

Speranța mea este că într-o bună zi rațiunea va triumfa, iar infecția de care societatea noastră suferă datorită virusului fundamentalismului religios va fi eradicată. Doar prin mințile care s-au eliberat de superstiții, frică și credințe iraționale în zeități și salvatori mitologici, societatea noastră își va atinge pe deplin potențialul.

%d bloggers like this: