Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: credinta

Petre Țuțea – Muniție pentru Ignoranți

Apologetica creștină este prin definiție o afacere lipsită de onestitate. Oricine o practică se angajează (conștient sau nu) într-o încercare de a răspândi informații false. Scopul de bază al apologeților creștini este să spună tot ce le trece prin cap pentru a susține creștinismul, indiferent dacă ceea ce spun este sau nu adevărat.

Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

Țuțea insistă că viața mea nu are niciun sens. Am bănuiala că el definește implicit „sensul” prin prisma propriei preconcepții, utilizând raționamentul circular. Negarea faptului că viața are sens pentru atei este o dovadă de aroganță. A gândi că viața cuiva este importantă doar atunci când se agață de ceva care eludează legile fizicii este cel puțin bizar. Ba mai mult, este monstruos de egocentric a gândi că propria viață are o importanță atât de transcendentă, încât ego-ul ar trebui să depășească viața planetelor, stelelor sau galaxiilor.

Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

Premisa implicită și nedemonstrată a pasajului de mai sus este la fel de dubioasă. De ce credința în existența unei ființe supranaturale ar trebui să dea mai mult sens vieții ființei umane? Din moment ce știm că viața este trecătoare, ar trebui să ne străduim să trăim toate experiențele semnificative de care suntem în stare, în intervalul scurt pe care îl avem la dispoziție. Mesajul pe care ar trebui să ni-l transmită cunoașterea pe care o avem despre propria mortalitate e că numărul de zile, ore și minute al fiecărei persoane este limitat. Prin urmare, ar trebui să ne străduim să dăm un sens fiecăruia dintre aceste minute, ore și zile, ar trebui să ne străduim să le umplem cu înțelegere și dobândire de înțelepciune, prin compasiune pentru cei mai puțin norocoși, cu dragoste pentru prieteni și familie, cu o muncă bine făcută, cu luptă împotriva răului și a obscurantismului.

Martin Luther King, Jr. ne-a învățat să apreciem oamenii nu după culoarea pielii și preferința pentru un anume zeu, ci după caracter. Cu toate acestea, mulți apologeți creștini nu judecă oamenii după caracter, ci după culoarea credinței religioase. Dacă aveți un alt parcurs biografic și felul în care vă raportați la religie nu este în acord cu cel al fundamentaliștilor, pentru acest motiv singular veți fi declarați drept lipsiți de caracter. Apologeții promovează prejudecata religioasă nesănătoasă (și lipsită de etică) a ostilității chiar și față de persoanele care au o înțelegere mai vastă asupra problemei.

Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

Din nou, problema lipsei de sens în absența unor credințe netestate. O dată sau de două ori pe lună, mă implic în dezbateri publice cu cei a căror nevoie imperioasă este de a atrage și de a câștiga aprobarea ființelor supranaturale. Deseori, atunci când îmi exprim părerea că nu există nicio dimensiune supranaturală și mai ales una care să fie doar sau în mod special accesibilă pentru teiștii religioși și că lumea naturală este suficient de minunată, miraculoasă chiar, atrag priviri compătimitoare și întrebări anxioase.

Sunt întrebat cum în acest caz pot găsi un sens și un scop în viață. Cum poate un „materialist”, care nu crede în viața de după moarte, să decidă ce este important? În funcție de dispoziție, uneori mă abțin de la a sublinia cât de flagrant insultătoare și condescendente sunt astfel de întrebări. Sunt pe picior de egalitate cu întrebarea la fel de subtilă: Dacă nu crezi în zeul nostru, ce te oprește să furi, să minți, să violezi, să ucizi după bunul plac?

O viață care presupune măcar un strop de prietenie, iubire, ironie, umor, paternitate, literatură, muzică și oportunitatea de a lua parte la bătăliile pentru eliberarea celorlalți nu poate fi numită „lipsită de sens”, decât în cazul în care persoana ce o trăiește este și un existențialist care a decis să și-o eticheteze astfel. E posibil ca toată existența să fie o farsă absurdă, dar nu e posibil să-ți trăiești viața de zi cu zi, ca și cum ar fi așa. În timp ce lipsa de sens și utilitatea ar trebui definite, ideea că viața umană trebuie irosită cu expieri vinovate, înspăimântătoare, egocentrice ale unor non-entități supranaturale este pur și simplu absurdă și respingătoare.

Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

Ființele umane (atei și teiști deopotrivă) se disting de alte primate prin locomoția bipedă și în mod special prin neocortexul mai dezvoltat, cortexul prefrontal și lobii temporali, ce ne permit nivele crescute de raționament abstract, limbaj, rezolvarea problemelor și cultură prin deprinderi sociale. Am observat adesea greșeala de a contrasta materialismul (ca preocupare cu obiectele și conforturile materiale) cu superstițiile religioase. Dacă ateii nu au o religie anume sau credințe netestate, înseamnă că tot ce le rămâne este confortul material. În realitate, un astfel de materialism poate fi de asemenea contrastat cu valorile culturale și intelectuale. Este loc destul pentru un ateu să aibă interese care nu sunt materiale, fără să aibă nevoie de religie sau teism sau credințe bizare în general.

De asemenea, este important să evidențiem că materialismul nu trebuie demis fără recurs. Nu este greu să argumentăm împotriva unei preocupări cu bunurile materiale și confortul care ne deconectează de la valorile culturale și intelectuale, dar nici nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de ideea conform căreia confortul material nu are absolut nicio valoare și trebuie demis întru totul. Suntem ființe fizice și materiale, până la urmă și asta înseamnă ca astfel de conforturi materiale sunt parte din viețile noastre. Dacă le respingem complet, respingem parte din ce este bun din viață. Ceea ce trebuie să facem, este să ajungem la un fel de consens rezonabil între bunurile materiale și valorile intelectuale sau culturale. Nu avem nevoie însă de zei sau religii care să ne ajute să atingem un astfel de consens.

În spiritul discursului virulent al lui Petre Tuțea, putem spune că ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă, în aceeași măsură în care teiștii religioși ne deosebesc de bolnavii psihici prin faptul că avem temple și biserici în locul spitalelor de nebuni. Însă nu așa se argumentează corect o poziție.

Țuțea dezamăgește prin inconsistențe logice și teribilism de limbaj și idei. Erorile de argumentare prin care își glorifică zeul preferat se împletesc diafan cu atacuri la persoană („iar ca ateu, ăsta moare ca un dihor”). Logoreea sa mistico-intelectuală poate impresiona doar neuronul hipnotizat al unui creștin cu pretenții de erudiție sau spiritul combativ al unui religios aflat în criză de argumente solide.

De aceea trebuie să realizăm că la 23 de ani de la moartea exaltatului eseist, deși foarte târziu, ar fi cazul să renunțăm la infantilisme și tactici mișelești, în favoarea unui discurs coerent și rațional, mult mai benefic societății umane.

Vezi și:
Cum reuşesc ateii să găsească un sens în viață?

Advertisements

Ignoranța noastră se numește Dumnezeu

ecce deus: pârșul spinos

ecce deus: pârșul spinos

Cine l-a folosit pe dumnezeus în ultimele două secole pe post de explicație pentru diverse lucruri ce privesc natura și lumea fizică, a fost ignorant, dus cu pluta sau lipsit de onestitate. Istoria științei ne arată că nu ajungem nicăieri etichetându-ne ignoranța Dumnezeu. De ce este dumnezeu considerat ca fiind o explicație pentru orice? Nu este o explicație – este un eșec în a explica, o strângere din umeri, un „nu știu” mare și gras, îmbrăcat în spiritualitate și ritual.

Dacă o persoană îi atribuie lui Dumnezeu un lucru, înseamnă că nu are nici măcar o idee vagă despre ce vorbește, așa că îl atribuie unei zâne din ceruri, de neatins și de necunoscut. Ceri să ți se ofere o explicație în legătură cu proveniența tipului respectiv și sansele sunt să primești un răspuns vag, pseudofilosofic, despre cum a existat dintoteauna sau că se afla în afara naturii. Ceea ce bineînțeles că nu explică nimic…

De astăzi voi începe să utilizez „capul invizibil de pârș spinos dement” pe post de explicație pentru orice. Cum a început universul? Nu știu. Trebuie să fi fost capul invizibil de pârș spinos dement.
De ce avem conştiinţă? Capul invizibil de pârș spinos dement, bineînțeles.

Fugiți de preot, copii și nu păstrați credința!

Vezi și:
Dovezi ale creaționismului
Dumnezeul golurilor

Gândirea critica

Data viitoare când cineva îți va spune ceva ce sună important, pune-ți întrebarea: „este acest lucru cunoscut de către oameni datorită dovezilor?” sau este ceva ce oamenii doar cred datorită tradiției, autorității sau revelației. Și următoarea dată când cineva îti spune că ceva este adevărat, de ce să nu îl întrebi: „ce fel de dovezi există care să ateste asta?” Dacă nu îți poate da un răspuns bun, sper să te gândești foarte bine înainte să crezi ce spune. Întotdeauna trebuie să cerem dovezi. Cunoaștem ceva doar atunci când sunt dovezi pentru acel lucru. Este important să distingem și să îi avertizăm și pe alții în legătură cu diversele moduri de a crede că am ajuns să cunoaștem ceva, cum ar fi:

  • din tradiție: nu spun că poporul meu a crezut întotdeauna X, deci tu ar trebui să crezi X;
  • din autoritate: nu spun niciodată că profesorul nu-știu-care crede X, drept pentru care și tu ar trebui să crezi X; sau preotul tău crede X, deci tu ar trebui să crezi X;
  • din revelație: nu spun că am o convingere interioară conform căreia X este adevărat, drept pentru care tu ar trebui să crezi X;

Singurul motiv pentru care ar trebui să crezi X este pentru că sunt dovezi care să susțină X.

Vezi și:
Motive pentru a crede in Dumnezeu
Revelația personală
Gândirea conspiraționistă

Ateism Agnostic & Teism Agnostic

Odată înțeles faptul că ateismul este simpla lipsă a credinței în existența zeilor, devine evident că agnosticismul nu este, așa cum susțin mulți, „calea de mijloc” între ateism și teism. Prezența credinței în existența zeilor și absența credinței în existența zeilor sunt singurele posibilități de raportare la subiectul „credință” în acest context. Agnosticismul nu se referă la credința în existența zeilor, ci la cunoaștere – a fost folosit inițial pentru a descrie poziția unei persoane care nu putea susține că știe cu certitudine dacă o astfel de entitate există sau nu.

Devine clar că agnosticismul este atunci compatibil atât cu teismul cât și cu ateismul. O persoană poate crede într-un zeu (teism), fără să pretindă a știi cu certitudine că acel zeu există; rezultatul acestei poziții este teismul agnostic. Pe de altă parte, o persoană poate să nu creadă în zei (ateism), fără să pretindă a știi cu certitudine că zeii nu există sau nu pot exista; rezultatul este ateismul agnostic.

În cele din urmă, o persoană nu trebuie să aleagă între a fi ateu sau agnostic. Din contra. Nu doar că poate fi ambele, ci chiar se întâmplă de multe ori să fie ambele. Un ateu agnostic nu va predinde că știe cu certitudine că „dumnezeu” nu există sau nu poate exista, dar în același timp nu crede că o astfel de entitate există.

Unii oameni nu consideră că au o cunoaștere certă, dar cred oricum, în timp ce alții nu pot susține că știu și decid că aceasta este un motiv suficient pentru a nu se mai obosi să creadă. Așadar, agnosticismul nu este o alternativă, o „a treia cale” între ateism și teism. Este în schimb o chestiune separată, compatibilă cu amândouă. Un grad de agnosticism este evident în fiecare teist care consideră că zeul său este insondabil sau că funcționează în feluri misterioase. Toate aceastea reflectă o lipsă fundamentală de cunoaștere în partea teiștilor cu privire la natura a ceea ce susțin a crede. S-ar putea să nu fie întru totul rezonabil să crezi așa ceva în lumina recunoașterii unei astfel de ignoranțe, însă asta se pare că rareori oprește pe cineva.

Religia și Sărăcia

Religia si Saracia

Religia și Sărăcia

Luca 12: 33- 34 Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.”

Matei 19:21 Dacă vrei să fii desăvârşit”, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.”

Sărăcia și foametea sunt fără îndoială probleme mondiale. Cauzele sunt adesea destul de clare. Dar ce este de făcut? Un interes aparte îl constituie principalele religii și măsurile lor împotriva acestor probleme. Despre ce pierd mai mult timp plângându-se capii marilor religii, decât despre alte religii, căsătoriile între homosexuali și copiii înfometați?

Aproape jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi. Conform UNICEF, 30000 de copii mor în fiecare an din cauza sărăciei. Și mor în liniște în unele din cele mai sărace sate de pe planetă, departe de ochii și conștiința lumii. Se pare că indiferent cât și cum te rogi pentru acești copii, pur și simplu nu funcționează.

Sărăcia nu este și nu poate fi trecută drept voia Domnului. Sărăcia poate fi și trebuie înlăturată. Omul trebuie să își croiască drum departe de chingile sărăciei. Numai atunci vom putea să ne considerăm cu adevărat demni de realizările noastre științifice și intelectuale.

Fiecare dintre religiile majore, din câte cunosc, accentuează importanța hrănirii săracilor. În fiecare dintre religiile majore, hrănirea celor înfometați este tratată drept o însușire morală pozitivă. Asta înseamnă că singurul motiv pentru care atâția oameni mor de foame este că adepții acestor religii eșuează în a se ridica la nivelul învățăturii propriei religii. Și cu toate acestea, aceiași adepți insistă că religia este necesară pentru un comportament moral adecvat.

Vezi și:
Moralitatea
Ateism, moralitate și religie
Fundația moralității – naturală sau supranaturală?

%d bloggers like this: