Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: educatie despre religie

Pericolul îndoctrinării religioase în școlile publice

Educația religioasă în școli ar trebui să ne îngrijoreze. Școlile acționează in loco parentis într-un sens real (nu doar legal). Iar copiii de astăzi vor ajunge la rândul lor părinți.

Putem disocia între o persoană care adoptă anumite poziții pentru că așa i s-a spus că trebuie să gândească și o persoană care știe cum să sorteze între material adevărat sau fals, util sau nefolositor. Prima este asociată cu îndoctrinarea religioasă, acceptând în mod necritic ce au spus „bătrânii”; cea de-a doua este adesea asociată cu gândirea științifică. Felul în care gândim, utilizarea dovezilor, logica, etica, sunt toate lucruri importante.

Este tragic atunci când miturile, legendele și hiperbola religioasă ajung să se contopească în mod indistinct cu adevărul factual la maturitate. Copiii trebuie să învețe cum, nu ce să gândească.

religiosil

îndoctriná vb., a învăța (o persoană sau un grup) să accepte un set de credințe în mod necritic

Întrebarea „Trebuie religia să fie predată în școli?” îmi provoacă o grimasă. Înainte de a răspunde întrebării capcană, aș cere lămuriri în legătura cu religia la care se face referire. De cele mai multe ori, persoana care întreabă așa ceva redefinește intenționat sau din ignoranță cuvântul „religie” ca având înțelesul de ortodoxism răsăritean, o subdenominație fundamentalistă a uneia dintre cele trei mari monoteisme. Oricum nu contează foarte mult dacă este vorba despre creștinismul ortodox răsăritean sau vreo altă „unică credință adevărată”, din moment ce niciuna nu se bazează pe dovezi. Copiii ar trebui să învețe să creadă în ei înșiși și să se bazeze pe propriile abilități, în loc de a spera că vreun omuleț magic din ceruri îi face să aibă succes cât timp îl vor venera. Și în plus față de asta, România este deja într-o poziție deloc de invidiat, la sfârșitul listei de țări industrializate când vine vorba de predarea evoluției în școlile publice.

Ca o consecință, o mare parte din populația adultă îmbrățișează deschis creaționismul și respinge evoluția. Respingerea rațiunii, această revenire a religiei în mijlocul căreia ne regăsim, pune în primejdie statutul nostru internațional. Cum poate o națiune handicapată științific să fie competitivă la nivel global? Ce înseamnă acest lucru pentru viitor, când un procent înfiorător din populație respinge adevărul factual și îmbrățișează fabula? Nu consider că vreo religie ar trebui introdusă vreodată în școlile publice ale vreunei țări. Locul zeilor este în templele trecutului și nu în școlile prezentului. Așa ceva este de-a dreptul dezgustător și dăunător atât individului, cât și societății.

Îndoctrinarea ortodoxă ar trebui eliminată numaidecât din instituțiile publice. Nu trebuia să i se permită accesul de la bun început. Educația despre religie ar putea fi în schimb introdusă ca ramură a antropologiei, elevii putând să studieze mitul iudeocreștin laolaltă cu cel babilonian, viking, aztec, maori, egiptean șamd. În cele din urmă, nu este nimic în neregulă cu a preda mitul genezei, câtă vreme te asiguri că este clar că se vorbește despre un simplu mit, ca un mit hindus sau dintr-o altă zonă.

În plus față de religie comparativă, iată alte două materii ce ar putea fi ușor introduse în programă, evitând riscul îndoctrinării sau instrucției religioase:
Etică – acoperind subiecte precum metaetica, etica normativă, etica aplicată și logică deontică.
Filosofia religiei – acoperind subiecte precum argumentul din design, argumentul ontologic, argumentul din credință, pariul lui Pascal, precum și refutările acestora.

Un studiu imparțial și academic al pretențiilor emise de religii, spre deosebire de toceala devoțională și de a repeta papagalicește pasajele mai digerabile din biblie, aproape inevitabil va duce un gânditor liber să realizeze: Sunt nenumărate religii pe planetă și mai toate susțin că sunt singura credință adevărată. Nu toate pot avea dreptate, însă toate se pot înșela.

Vezi și:
Îndoctrinarea religioasă este o formă de abuz psihologic
Educație Despre Religie
Credința religioasă: un virus al minții ce se hrănește cu frică
Tribalismul și violența religioasă
Revelația personală

Advertisements

Existenta lui Iisus

Nu avem dovezi ferme că Iisus din Nazaret ar fi existat. Cele patru evanghelii nu cad de acord asupra vreunui aspect important al vieții sale (data, locul nașterii, paternitatea etc). Discrepanțele sunt majore. Profetul Mahomed putem spune că este un personaj istoric, însă asta nu conferă veridicitate ideii că i-ar fi dictat un arhanghel Coranul.

Nu avem motive să credem că așa-numitul Iisus din Nazaret ar fi existat.

Aproape toți experții sunt de acord că Iisus din Biblie (scrisă la 30 de ani după presupusa lui moarte) este un amalgam de mituri, legende și ceva dovezi istorice, așadar ce putem știi despre adevăratul Iisus? Timp de peste 150 de ani, savanții au încercat să răspundă la această întrebare, însă din nefericire, căutarea lui Iisus cel istoric a produs atâtea imagini diferite ale lui Iisus câți oameni au studiat subiectul. Rezultatul este o masă confuză de opinii disparate, fără un consens în privința întâmplărilor din zorii creștinismului.

Consider că toată această dezbatere interminabilă despre istoricitatea personajului Iisus este în mare parte un red herring și mă deranjează când aud atei care au o certitudine aproape dogmatică asupra imposibilității existenței unui Iisus istoric. Ar înseamna că își asumă povara adevărului. În cele din urmă, dacă a existat într-adevăr un asemenea personaj în perioada respectivă sau nu, este irelevant pentru problema existenței unui dumnezeu.

Pretențiile divine sau supranaturale făcute despre Iisus în evanghelii nu devin în vreun fel adevărate datorită eventualei posibilități de a indica spre un personaj care ar fi putut exista cu adevărat. Doar pentru că am putea avea sau nu dovezi pentru un Iisus istoric, nu dovedește nimic despre înmulțirea pâinilor și a peștilor, învierea, umblatul pe mare, apariția în fața ucenicilor după înviere sub forma unui alt individ. În cele din urmă nu contează. Este posibilă existența unei figuri istorice, un rabin real, care să fi inspirat personajul mitologizat și ficționalizat mai târziu. A fost Abraham Lincoln Vânătorul de Vampiri adevărat? Răspunsul este da, exceptând partea cu vânatul de vampiri. Este cu certitudine bazat pe un personaj care știm că e real, dar atributul „Vânătorul de Vampiri” nu are nicio legătură cu ce făcea el de fapt.

Și chiar dacă ar fi să acceptăm toate pretențiile – Imaculata Concepție, naşterea din fecioară, învierea, Bunavestire și Adormirea Maicii Domnului – asta tot nu dovedește adevărul afirmației „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”, doctrina centrală a lui Iisus din Nazaret. Este o afirmație ridicolă și imorală. Înseamnă că omul acesta ori era un maniac, un bolnav, un om rău, ori credea că lumea se va sfârși numaidecât și că el a fost cel căruia i s-a poruncit să anunțe acest lucru amăgiților locuitori ai Palestinei din epoca bronzului. Pentru că în cazul în care nu credea că este mandatat divin, cuvintele sale nu ar fi fost incorecte sau false, ci ar fi fost haine.

Ateism, Moralitate și Religie

Ideea că ateii nu ar avea motiv să fie morali fără o zeitate sau religie se numără printre cele mai populare și repetate mituri despre ateism. Apare sub multe forme si toate se bazează pe presupunerea că singura sursă validă de moralitate ar fi o religie teistă, preferabil religia vorbitorului, care este de obicei Creștinismul. Astfel, fără creștinătate oamenii nu pot duce vieți morale. Acesta ar trebui să fie un motiv pentru a respinge ateismul și a te converti la Creștinism, dar argumentul este invalidat întrucât contrar credințelor teiștilor, dumnezeul și religia lor nu sunt necesare pentru moralitate.


Răspunsul lui Richard Dawkins:

Moralitatea absolută pe care o persoană religioasă ar putea să o practice ar include, ce? uciderea cu pietre pentru comiterea adulterului? moartea pentru apostazie? pedeapsa pentru încălcarea Sabatului?  Toate acestea sunt reguli de morală absolută bazată pe religie. Nu cred că vreau o morală absolută, cred că doresc o morală gândită, motivată, argumentată, discutată și… bazată pe, aș putea spune, design inteligent. Nu putem construi o societate cu morala pe care dorim să o aibă societatea în care ne-ar plăcea să trăim? Dacă vă uitați la moravurile acceptate de către oamenii moderni, de către oamenii din secolul 21, nu mai credem în sclavie, credem în egalitatea femeii, credem în a fi înțelegători, suntem blânzi cu animalele. Acestea sunt toate noțiuni care sunt în întregime recente. Ele sunt în foarte mică măsură bazate pe scrieri biblice sau coranice. Sunt lucruri care s-au dezvoltat de-a lungul perioadelor istorice printr-un consens dat de raționament, discuție cumpătată, argumentare, teorie juridică, filosofie politică și morală. Ele nu vin de la religie. Pentru a găsi părțile bune în scrierile religioase, trebuie să selectezi în mod convenabil. Cauți prin toată Biblia sau prin tot Coranul și găsești versetul întâmplător care exprimă o moralitate acceptabilă și spui: „uite! asta e religia!” Dai la o parte toate părțile oribile și spui: „Nu mai credem asta. Am progresat.” Da’ bineînțeles că am progresat! Am progresat datorită filosofiei morale seculare și a discuțiilor raționale.


Presupusa legătură între credința religioasă și moralitate este un mit, nefiind susținută de către dovezi statistice. Putem observa, spre exemplu, că țările scandinave seculare în cea mai mare parte se numără printre cele mai generoase în ajutarea națiunilor în curs de dezvoltare. Religia nu numai că nu este sursa moralității, dar ajunge să ridice chiar grave probleme morale: interzicerea de către catolici a folosirii prezervativelor, măsură ce a dus la agravarea epidemiei de SIDA, încercările grupărilor religioase din America de a împiedica finanțarea cercetării pe celule stem prelevate de la embrioni umani și măsurile punitive ale războiului american împotriva drogurilor. Putem observa tendința religiei de a disocia judecățile morale de perceperea suferinței umane reale. Tot în acest sens, putem observa de asemenea influența religiei în majoritatea legilor americane împotriva pornografiei, sodomiei și prostituției, care de fapt urmăresc să pedepsească „păcatul” și nu o infracțiune.

Moralitatea poate fi studiată și îmbunătățită fără a presupune ceva în lipsa unor dovezi suficiente. Regula de aur este o învățătură morală înțeleaptă, blândă și genială, în contrast cu edictele biblice unde sexul înainte de căsătorie, neascultarea de părinți și venerarea altor zei ar trebui pedepsite cu moartea. Am evoluat suficient încât să înțelegem că regula de aur merită urmată, in timp ce alte porunci din biblie nu. Trebuie subliniat și că regula de aur nu aparține unei singure religii, ci a fost exprimată de către Confucius și Buddha, cu secole înainte de scrierea Noului Testament.

Nu avem nevoie de religie pentru a fi buni. De fapt, moralitatea noastră are o explicație darwinista: genele altruiste, selecționate prin procesul de evoluție, conferă oamenilor o empatie naturală. La întrebarea „Dacă ai omorî, viola sau fura in cazul în care ai știi că nu există Dumnezeu”, foarte puțini oameni ar raspunde „Da”, ceea ce contrazice argumentul necesității religiei în adoptarea unui comportament moral.

Mai mult decât atât, religia subminează știința, încurajează fanatismul și ura împotriva homosexualilor, influențează societatea negativ în nenumărate feluri. Este revoltătoare predarea religiei in scoli, un proces de îndoctrinare comparabil cu o formă de abuz mental. Etichetele de tipul „copil musulman” sau „copil catolic”, sunt la fel de greșit folosite ca descrierile de tipul „copil marxist” sau „copil conservator”, întrucât un copil nu poate fi considerat suficient de matur încât să aibă astfel de opinii despre cosmos și rolul umanității în univers.

O viziune seculară asupra lumii este pro-viață într-un mod în care religia, cu răspunsurile ei nesatisfăcătoare cu privire la misterele existenței, nu ar putea fi niciodată.

Educație Despre Religie

Copiii sunt învățați să fie religioși – ei se nasc necrezând în existența vreunui zeu/zei și fără vreo teologie aparte. Nu există nicio dovadă că religia sau teismul (TEÍSM s. n. Doctrină filozofică bazată pe admiterea existenței lui Dumnezeu ca ființă absolută care a creat lumea și o îndrumează. – Din fr. théisme.) sunt necesare în vreun fel adulților sau copiilor. Ateii pot creşte copii buni fără niciuna dintre cele două. Acest lucru a fost demonstrat de nenumărate ori de-a lungul istoriei şi este in mod constant demonstrat şi astăzi.

Nu sunt împotriva educației religioase, atât timp cât aceasta este făcută sub forma educației despre religie. Sunt însă împotriva etichetării copiilor cu religia părinților, atunci când copiii sunt prea mici pentru a-și forma propriile opinii în legătură cu subiectul în cauză.

Cu alte cuvinte, consider că trebuie să li se predea copiilor despre multitudinea de religii diferite pentru ca ei să poată delibera mai târziu în această privință. A-i spune unui copil: „ești un copil creștin” sau „ești un copil musulman” este o răutate.

Este indubitabil dăunător să i se spună unui copil că e membru al unei religii doar pentru că așa sunt și părinții săi. În cele din urmă, orice copil ar trebui să realizeze singur că datorită unei întâmplări s-a născut într-o familie creștină sau musulmană. Obiectez cu privire la propagarea cu predilecție a unei religii.

Cultură vs. Îndoctrinare în şcoala românească

%d bloggers like this: