Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: logica

Reguli de argumentare

Un argument este, ca să citez un sketch Monty Python, „o serie de afirmații conectate pentru a stabili o concluzie”. Personajul jucat de Michael Palin oferă o definiție decentă, însă primește în schimbul banilor săi doar contradicții nesusținute. Următoarele reguli de argumentare corectă sunt aplicabile universal. Le menționez aici pentru ca sunt adesea trecute cu vederea.

    Suntem constrânși de urmărirea dovezilor în direcția în care ne vor duce. Singura cale adecvată pentru justificarea concluziilor despre cum funcționează Universul se potrivește cel mai bine cu toate dovezile disponibile. Mai întâi vin dovezile empirice și apoi urmează concluziile.
    Trebuie să acceptăm cunoașterea acumulată despre lumea naturală. Suntem obligați să recunoaștem validitatea explicațiilor științifice pentru că sunt bazate pe dovezi empirice. Nu ai voie să avansezi ipoteze personale despre cum funcționează Universul, aruncând la coș întreaga cunoaștere umană acumulată!
    Trebuie să acceptăm că nu știm totul despre natura entităților din afara Universului. Zeitățile, viețile de apoi și alte astfel de lucruri sunt definite uneori ca existând în afara experienței umane. Adjectivul corect pentru entități imaginate care nu au bază în experiența umană: „fictive”.
    Pentru a determina cum funcționează Universul trebuie să privim dincolo de ceea ce se întâmplă în capul cuiva, citând informația disponibilă universal. Psihologia umană este total nedemnă de încredere ca sursă de cunoaștere. Când cineva anunță că se află în posesia unor cunoștințe despre mintea lui dumnezeu, citând interpretarea personală a experienței personale, înseamnă că își discută psihologia.
    Suntem obligați să definim aserțiunile factuale despre cum funcționează Universul în mod clar și fără echivoc. „Dumnezeu este dragoste” nu spune nimic interesant pentru că este o propoziție goală de conținut.

 
Postare dedicată lui Dan Ghenea

Advertisements

Revelatia personala

Argumentul din revelații inconsistente, cunoscut și ca problema evitării iadului greșit, este un argument împotriva existenței lui Dumnezeu care afirmă că e puțin probabil ca Dumnezeu să existe, deoarece mulți teologi și adepti ai credinței au produs revelații contradictorii, ce se exclud reciproc. Argumentul afirmă că din moment ce o persoană ce nu a avut revelația trebuie să o accepte sau să o respingă doar pe baza autorității celui care o propune și din moment ce nu există nicio cale pentru un simplu muritor de a decide între pretențiile contradictorii prin investigarea lor, e mai prudentă adoptarea unei poziții rezervate.

Este de asemenea susținut că e dificil de acceptat existența oricărui Dumnezeu fără o revelație personală. Majoritatea argumentelor pentru existența lui Dumnezeu nu aparțin vreunei religii particulare și pot fi aplicate multora dintre ele cu o valabilitate aproape egală. Acceptarea unei anumite religii presupune respingerea celorlalte și datorită confruntării cu atâtea credințe contradictorii în absența unei revelații personale, e dificil a hotărî care dintre ele este corectă. Aceeași problemă a confuziei apare în cazul oricărei persoane căreia cel care crede îi împărtășește revelația personală.

Exemple particulare

Creștinii cred că Iisus este mântuitorul lumii si fiul lui Dumnezeu; evreii și musulmanii nu cred. În mod similar, musulmanii cred în originea divină a Coranului, în timp ce evreii și creștinii nu cred. Există multe exemple ale unor astfel de viziuni contradictorii, schismele ideologice manifestându-se chiar și în cadrul aceleiași religii. Creștinismul, de exemplu, are multe ramuri, nu toate compatibile între ele. Hinduismul, cu multiplele sale zeități văzute ca manifestări ale unui singur zeu suprem, e mai deschis către posibilitatea ca alte religii să fie „adevărate” pentru cei care le urmează, dar pe același principiu se impune respingerea exclusivității cerută de către fiecare din religiile avraamice.

În plus, evenimente care confirmă credința, de tipul viziunilor si miracolelor, sunt semnalate cu regularitate în toate religiile. O zeitate unică asociată cu o anumită credință sau sectă ar fi trebuit fie să-i determine pe adepții altor credințe să aibă experiențe miraculoase sau viziuni prin care să continue să respingă „adevărata” credință, fie să permită altor agenți să creeze respectivele efecte.

Problema nu apare în unele modele teologice. în deism se crede că există un Dumnezeu, dar se presupune că nu există miracole sau revelații divine, astfel de fenomene fiind considerate ca având explicații naturale. În unele forme de panteism (unde Dumnezeu este universul) sau în pandeism (unde dumnezeu a devenit universul), aparația multor revelații divine inconsistente sau miracole ar putea rezulta în mod neintenționat din însăși natura divină a universului.

Descriere matematică

Dacă ar fi să presupunem că:

Existența „unui” zeu este o certitudine,

Există un număr (n) de interpretări distincte, mutual exclusive ale acelui zeu în care cineva ar putea crede,

Nu există niciun mod în care se poate realiza care, dacă măcar una dintre acestea, este adevărată a priori

atunci echiprobabilitatea de a fi ales practicarea religiei corecte (datorită felului în care am fost crescuți sau acceptând Pariul lui Pascal) este 1⁄n. Prin urmare, în cazul în care există mai mult de două credințe distincte, probabilitatea ca o persoană care ar alege să creadă în oricare din ele să o fi ales pe cea corectă ar fi mai puțin de jumătate (50% sau 1⁄2).

Întrucât există sute de religii, unele având mii de secte, cu interpretări contradictorii, probabilitatea ca religia unei anumite persoane să fie adevărată (în timp ce toate celelalte sunt false) este foarte mica.

Apariții

Argumentul apare, printre altele, în Dicționarul Filozofic al lui Voltaire. Se regăsește și în afirmația lui Denis Diderot, conform căreia indiferent ce dovezi sunt oferite pentru existența lui Dumnezeu în creștinism, „un imam poate raționa în același mod”.

^ Diderot, Denis (1875–77) [1746]. J. Assézar. ed (in French). Pensées philosophiques, LIX, Volume 1. pp. 167.

Argumentul revelațiilor inconsistente

Neexplicat vs. Inexplicabil: Cum Rastalmacesc Teistii Stiinta

Multe dintre considerentele teiste în apărarea existenței unui zeu implică argumentarea că anumite evenimente care nu au fost încă explicate de știința naturalistă, sunt inexplicabile în principiu de către știința naturalistă. Astfel, singura „explicație” disponibilă devine cea supranaturală, care conform teiștilor religioși, furnizează o justificare pentru credința în zeul lor. Acest mod de argumentare dovedește o gravă neînțelegere a științei, pentru că ceva neexplicat nu este în mod necesar inexplicabil.

Este oricând posibil, în teorie, ca știința naturalistă să nu fie capabilă să explice ceva, dar șansele ca acest lucru să se întâmple nu sunt semnificative. Nu avem niciun exemplu de situație pe care știința să o proclame inexplicabilă, în principiu; tot ceea ce a investigat știința până acum a devenit din ce în ce mai explicabil, din ce în ce mai înțeles.

Este posibil ca știința să eșueze doar pentru că o astfel de variantă nu reprezintă o contradicție logică. Posibilitatea ca știința naturalistă să nu fie capabilă să explice natura nu este realistă. În ciuda acestei evidențe, mulți teiști continuă să susțină că anumite lucruri sunt inexplicabile. A susține că există fenomene ce trebuie considerate inexplicabile înseamnă a prezice viitorul investigației științifice și ceea ce va fi sau nu aflat în urma ei într-un mod complet irațional.

Astfel de teiști in mod cert nu pot susține că înțeleg suficient știința și universul încât să știe că anumite evenimente sunt inexplicabile, pentru că o asemenea pretenție ar presupune ca ei să cunoască mai mult decât oamenii de știință care studiază fenomenele, decât cei care dobândesc înțelegere prin analize și teste amănunțite ale lumii înconjurătoare. Acești teiști se pronunță fără nicio astfel de bază.

Acest tip de previziune poate fi numit „ghiceală” în cel mai bun caz, dar nici măcar, fiind mai mult o confundare a dorințelor cu realitatea. Unii teiști au nevoie ca anumite fenomene să fie „inexplicabile” pentru că în caz contrar nu mai pot găsi motive care să le justifice credința. Obligația față de angajamentul ideologic de natură religioasă este cea care îi silește să susțină niște ipoteze infirmate de către realitate.

Alți teologi mai isteți ar fi capabili să furnizeze argumente pentru teism chiar și în contextul unui univers natural explicabil în totalitate, dar în momentul de față majoritatea nu sunt în stare de așa ceva și continuă să se agațe și să-și ascundă dumnezeul în ceea ce încă nu a fost explicat de către știință. Pe măsură ce cunoașterea științifică avansează, aceste goluri devin din ce în ce mai puține și e interesant de observat cât timp vor mai continua să le folosească pentru a-și justifica încrederea în existența unui dumnezeu.

Dumnezeul golurilor

Ateismul se bazeaza pe credinta?

Mit: Nu se poate dovedi ca Dumnezeu nu exista, asadar ateismul se bazeaza pe credinta
(ateii nu pot infirma existenta lui Dumnezeu si cred in inexistenta lui)

Raspuns:
Teistii vor incerca adesea sa plaseze ateismul si teismul pe acelasi nivel, argumentand ca in timp ce teistii nu pot dovedi existenta unui dumnezeu, ateii nu pot nici ei dovedi ca dumnezeu nu exista. Aceast lucru este folosit ca baza pentru argumentarea ca nu exista un mod obiectiv de a determina care dintre cele doua este preferabila pentru ca niciuna nu are un avantaj logic sau empiric asupra celeilalte. Asadar, singurul motiv pentru a merge pe o varianta sau pe cealalta este credinta si atunci, probabil teistul va argumenta ca credinta sa este cumva mai buna decat „credinta” ateului.

Aceasta afirmatie se bazeaza pe presupunerea eronata ca toate propozitiile sunt create egale si pentru ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind adevarate in mod conclusiv, inseamna ca niciuna nu poate fi demonstrata ca fiind falsa in mod conclusiv. Pe acest principiu se argumenteaza ca propozitia „Dumnezeu exista” nu poate fi demonstrata ca fiind falsa.

Dar nu toate propozitiile sunt create egale. Este adevarat ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind false – de exemplu, afirmatia „exista o lebada mov” nu poate fi demonstrata ca fiind falsa. Pentru a demonstra ca este adevarata ar trebui examinat fiecare loc din univers, pentru a ne asigura ca o astfel de lebada nu exista, fapt ce pur si simplu nu este posibil.

Alte propozitii, pe de alta parte, pot fi infirmate si chiar in mod conclusiv. Exista doua modalitati de a face asta. Prima este de vedea daca propozitia duce la o contradictie logica; daca da, atunci propozitia trebuie sa fie falsa. De exemplu: „exista un burlac insurat” sau „exista un cerc patrat”. Amandoua presupun contradictii logice – evidentierea aceastui fapt fiind de ajuns pentru a le infirma.

Daca cineva sustine existenta unui zeu, existenta care presupune contradictii logice, atunci acel zeu poate fi infirmat in acelasi mod. Multe argumente ateologice fac exact asta – de exemplu, argumenteaza ca un zeu omnipotent si omniscient nu poate exista din cauza acestor calitati, care duc la contradictii logice.

A doua modalitate de a infirma o propozitie este un pic mai complicata. Sa luam urmatoarele doua propozitii:

1. Sistemul nostru solar are o a noua planeta.
2. Sistemul nostru solar are o a noua planeta cu masa X si orbita Y.

Ambele propozitii pot fi demonstrate ca fiind adevarate, dar exista o diferenta cand trebuie sa le demonstram ca fiind false. Prima poate fi demonstrata ca fiind falsa daca cineva ar putea examina tot spatiul dintre soare si limitele exterioare ale sistemului nostru solar si nu ar gasi nicio planeta noua – dar un astfel de proces ne depaseste din punct de vedere tehnologic. Asadar, din motive practice, nu este infirmabila.

A doua propozitie insa, este infirmabila cu ajutorul tehnologiei noastre curente. Cunoscand informatiile specifice referitoare la masa si orbita, putem concepe teste pentru a determina daca un astfel de corp exista – cu alte cuvinte, afirmatia este testabila. Daca testele esueaza in mod repetat, atunci putem conchide in mod rezonabil ca un astfel de obiect nu exista. In ceea ce priveste intentia si scopul, propozitia a fost infirmata. Asta nu ar insemna ca nu exista o a noua planeta. In schimb, inseamna ca aceasta specifica “a noua planeta”, cu aceasta masa si cu aceasta orbita, nu exista.

In mod analog, cand un zeu este definit in mod adecvat, se pot construi teste empirice sau logice pentru a verifica daca exista. Putem privi, spre exemplu, la efectele asteptate pe care un astfel de zeu ar putea sa le aiba asupra naturii sau umanitatii. Daca esuam in a gasi aceste efecte, atunci un zeu cu acel set de caracteristici nu exista. Un alt zeu cu un alt set de caracteristici ar putea exista, insa acesta a fost infirmat.

Un exemplu ar fi problema raului, care pune la indoiala existenta unui zeu deopotriva omnipotent, atotcunoscator si atotiubitor, fiind adus argumentul ca un asemenea zeu nu ar trebui sa permita existenta raului si a durerii. Un astfel de argument nu ar infirma existenta altor zei; nu ar face decat sa demonstreze ca nefiind adevarata existenta zeilor cu un set de caracteristici particulare.

Evident ca infirmarea unui zeu necesita o descriere adecvata a ceea ce este si ce caracteristici are, pentru a se putea determina daca exista o contradictie logica sau daca se verifica vreo implicatie testabila. Fara o explicatie substantiala a ceea ce este acest zeu, cum am putea face o afirmatie substantiala cu privire la faptul ca acest zeu exista? Pentru a putea face o afirmatie rezonabila cum ca acest zeu ar conta, credinciosul ar trebui sa se afle in posesia unor informatii substantiale cu privire la natura si caracteristicile lui; altfel, nu exista niciun motiv pentru a-i pasa cuiva.

Ipoteza conform careia ateii „nu pot infirma existenta lui Dumnezeu” se bazeaza adesea pe intelegerea gresita conform careia ateii afirma ca „Dumnezeu nu exista” si ar trebui sa demonstreze asta. In realitate, ateii esueaza in a accepta ipoteza teista ca „Dumnezeu exista” si de aici deriva ca povara dovezii initiale cade pe credincios. Daca credinciosul este incapabil de a produce vreun motiv intemeiat pentru acceptarea existentei zeului sau, este nerezonabil sa se pretinda din partea ateului ca acesta sa construiasca o combatere a ipotezei respective – sau macar sa-i pese de aceasta ipoteza in vreun fel.

Vezi și:
Definiția ateismului în dicționar

%d bloggers like this: