Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: pacatul originar

Păcatul păcatului originar

Doctrina Căderii este scornirea creștină ce ar trebui să ofere o reconciliere între imperfecţiunea lumii şi perfecţiunea presupusului său creator. Conform acestei doctrine, creaţia lui Dumnezeu a fost iniţial bună dar apoi, primul om (Adam) a păcătuit. Ca urmare a „căderii”, păcatul a intrat în lume şi acum toţi suferă nenorocirile datorate păcatului originar.

Această doctrină este o parte importantă a tradiţiei creştine: nu numai că îl exonerează pe domnul zeu de responsabilitatea pentru existenţa răului, dar înrădăcinează de asemenea ideea că păcatul e universal şi prin urmare toată lumea are nevoie de salvare. Doctrina păcatului originar este fundamentală pentru demersul teologic.

Voi divaga aici pentru a face o paralelă între Căderea omului şi altă fabulă cu un mesaj foarte similar. Dacă ne uităm în mitologia greacă, vom descoperi o poveste despre un titan numit Prometeu, care nu doar face omenirea din lut, dar şi sfidează zeii şi pe Zeus însuşi, oferind umanităţii darul focului. Dacă examinăm această poveste cu atenţie vom găsi o naraţiune similară, avându-l ca protagonist pe Prometeu, un erou tragic ce oferă omenirii cunoaşterea în forma focului şi îi face astfel pe oameni să conştientizeze că pot deveni mai mult decât sunt, dar provoacă de asemenea o mare suferinţă umanităţii, pentru că acea cunoaştere se presupune că ar fi fost menită doar pentru zei, iar deţinerea ei de către oameni este un afront la adresa acestora. Pentru ca zeii să-şi împartă „dreptatea” împotriva umanităţii, fiica lui Prometeu, Pandora, este păcălită de către aceştia să deschidă o cutie care eliberează multă suferinţă în lume, iar Prometeu însuşi este pedepsit printr-un vultur care îi mănâncă zilnic ficatul, ce se regenerează şi este în mod repetat mâncat pentru eternitate.

Versiunea Ortodoxiei Răsăritene privind păcatul originar susţine că păcatul provine de la Diavol, „Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început (1 Ioan 3:8 )”. Ei consideră că introducerea păcatului strămoşesc în rasa umană a afectat mediul ulterior al omenirii (a se vedea de asemenea Traducianismul). Cu toate acestea, nu au acceptat niciodată noţiunile de păcat originar şi vină ereditară ale lui Augustin de Hipona.

Povestea spune cam aşa: un şarpe vorbitor a convins-o pe Eva să mănânce fructul interzis din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest lucru s-a întâmplat după ce Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei să se bucure împreună de orice din așa-zisa grădină a Edenului, cu excepţia fructului din pomul cunoaşterii. Rezultă astfel că ignoranţa este un lucru nobil când e vorba de credinţă. Cunoaşterea este periculoasă. Ignoranţii sunt mult mai uşor de controlat. Acum Dumnezeu, fiind omniscient, ştia dinainte că toate acestea urmau să se întâmple. Ştia despre şarpe. Ştia că vor mânca fructul. Ştia că va pedepsi omenirea din acest motiv. Din cauza acestei abateri, omenirea este împovărată pentru eternitate cu păcatul originar. Bărbaţii trebuie să muncească pământul, femeile simt dureri în timpul naşterii şi cel mai rău dintre toate, şerpii trebuie să se târască pe sol.

Deşi sunt practic identici din punct de vedere genetic, perechea iniţială face sex şi produce nişte copii. Aceşti copii fac de asemenea sex incestuos şi fac mai mulţi copii. Şi astfel descendenţa continuă până când fructul cunoştinţei binelui şi răului le dezvăluie că incestul este un păcat. Iar pentru a depăşi păcatul originar şi a fi primit „în cer”, trebuie să fi botezat: o metodă convenabilă pentru biserică de a eticheta oamenii.

Dată fiind înțelegerea pe care o avem asupra universului și lucruri precum evoluția și ADN-ul, ideea că această poveste poate fi literală este pur și simplu imbecilă.

Sunt mai multe motive pentru a accepta că moartea există/este necesară, indiferent de săvârşirea sau nu a unui păcat originar:
1. Reproducerea necontrolată ar duce la nişte nivele de coşmar de suprapopulare într-un interval de timp foarte scurt
2. Nenumărate organisme mici sunt ucise în mod obişnuit în timp ce organismele mai mari mănâncă sau se deplasează
3. Multe organisme mor accidental
5. Cicluri ecologice vitale nu pot funcţiona, dacă organismele nu mor

Ni se spune că Adam şi Eva nu au ascultat o poruncă. Şi din cauza acelei erori, ei şi tot restul umanităţii (care nu a avut nimic de-a face cu alegerea respectivă) sunt condamnaţi la o eternitate de suferinţe oribile. Dacă Adam și Eva nu deosebeau între bine și rău, atunci de unde să știe că e greșit să nu asculți de zeul suprem?

Și oricum, porunca „Nu mâncaţi din acest pom!” este una dintre acele reguli fără o conotaţie morală sau imorală clară. În afară de ameninţarea capricioasă a lui Dumnezeu, nu pare să mai fie nimic rău în legătură cu mâncatul din pom, care ar putea să justifice clasificarea ei ca imorală.

În cele din urmă, a fi un individ matur, responsabil şi autonom moral nu poate fi consecinţa unei ascultări oarbe. În schimb, aceste lucruri se datorează deciziilor informate, bazate pe raţiune şi principii. Nu avem nevoie de ordine/avertismente de la zeii locali, avem nevoie de explicaţii, motive şi argumente. Avem nevoie să fim convinşi că fapta X este cea corectă, nu ameninţaţi, mustraţi sau învinovăţiţi şi înfricoşaţi pentru a nu o face.

Prin dezvoltarea capacităţii de a discerne nimeni nu va avea în mod evident de suferit, nu se încalcă niciun principiu kantian privind respectarea persoanelor, nu pare ceva deosebit de egoist sau neglijent. În toate secolele de când auzim cât de rea şi cât de mult merită pedepsită umanitatea, ne-am oprit vreodată să ne întrebăm: Ce anume era în neregulă cu mâncatul din fructul acelui copac? Şi acum că îmi pun această întrebare este evident că nu era nimic în neregulă cu acea acţiune, cel puţin din perspectiva detaliilor poveştii care ne-a fost spusă.

Şi cu siguranţă nu e nimic atât de rău privitor la acea acţiune, încât să justifice amenințarea cu pedeapsa eternă, folosită cu îngâmfare de către creştini. De fapt, ai putea crede că în general obţinerea de cât mai multă cunoaştere despre lume, inclusiv cunoaştere despre bine şi rău e un lucru pozitiv. Cum ai putea ştii să faci ceea ce e bine, dacă nu ştii să faci diferenţa între cele două? Ignoranţa este evident dăunătoare, ignoranţa intenţionată e şi mai rea.

Religioșii vor insista bineînţeles că a avea discernământ e dăunător. Dar nu această acţiune în sine dăunează de fapt cuiva — crearea aparent întâmplătoare a acestei reguli de către Dumnezeu şi dorinţa lui ulterioară de a condamna la iad umanitatea cauzează suferinţa, nu actul de a învăţa deosebirea dintre bine şi rău. Răul care loveşte umanitatea ca rezultat al păcatului nu e vina omenirii sau a fructului oprit. Dumnezeu este cauza acestei suferinţe. Dumnezeu este cel care alege să pedepsească (deşi probabil s-ar putea abţine) prin suferinţă eternă umanitatea.

Creştinii care folosesc „păcatul” lui Adam şi al Evei din Eden ca să justifice mânia lui Dumnezeu împotriva umanităţii fac o greşeală similară cu cea a victimei unei violenţe în familie, care după ce este bătută de soţul său josnic, îl apără şi îi justifică acestuia acţiunea: „Nu prea puteţi să-l învinovăţiţi pe el pentru că m-a bătut. Nu i-am pregătit cina la timp şi nu am făcut curăţenie. Chiar am meritat acea bătaie. El m-a avertizat că dacă nu fac ce mi-a spus, mă va bate. Aşa că e doar vina mea, de fapt. Am meritat-o.”

Ar trebui să fim indignaţi, înfuriaţi din punct de vedere moral, că creştinii ar vrea să acceptăm această pervertire a moralităţii reale. Ar trebui să fim şocaţi de aroganţa lor. Ar trebui să recunoaştem natura meschină, juvenilă şi insultătoare a modelului păcatului originar. La fel cum ar trebui să le respingem încercările de a învinovăţi umanitatea (şi pe urmaşii lor îndepărtaţi şi neavizaţi) pentru pedepse infernale, în locul tiranului volatil şi capricios, care le-ar provoca. Adevăratul rău este în propagarea acestei misantropii perverse de către creştini. Doctrina păcatului originar răspândeşte umilire, mâhnire, ură de sine şi minciuni despre adevărata natură umană.

Feriți-vă de dogmă și nu păstrați credința!

Advertisements

Cum reuşesc ateii să găsească un sens în viață?

 

De ce ateii nu se sinucid pur şi simplu?”

Ateii sunt în mod repetat informaţi de către un anumit tip de credincioşi că vieţile lor sunt inutile, din moment ce nu cred în existența lui Dumnezeu. Ce sens mai are să fii bun şi să iubeşti, să manifeşti compasiune sau chiar să faci orice, dacă până la urmă tot mori, întreabă ei.

E adevărat că în absenţa unui plan divin, vieţile noastre nu au niciun scop stabilit din exterior: un individ nu se naşte pentru a deveni medic, pentru a crea o operă de artă spectaculoasă sau pentru a săpa o fântână într-o zonă aridă din Africa. Dar sunt bolnavii mai puţin vindecaţi, plăcerea iubitorului de artă mai puţin intensă sau setea sătenilor mai puţin ostoită, doar pentru că un om şi-a stabilit propriile scopuri, în loc să urmeze un dictator din înalt? Chiar avem nevoie de un zeu care să ne spună că o viaţă petrecută vindecând cancerul este mai valoroasă decât una petrecută bând în cârciumă?

De ce nu ar trebui să fim mulţumiţi uşurând suferinţa semenilor sau micşorând nedreptatea, doar pentru că vom muri la un moment dat? Prin chiar faptul că această viaţă este tot ce avem, devine şi mai important să facem tot ce ne stă în putere pentru a reduce suferinţa cauzată de sărăcie, boli, nedreptate şi ignoranţă. A califica astfel de acţiuni drept lipsite de sens înseamnă a spune că evitarea suferinţei nu contează, ceea ce nu este nicidecum o poziţie morală.

Mulţi creştini susţin că nu are niciun rost să ne pese de ceilalţi dacă nu există Dumnezeu. Dar această afirmaţie este prin ea însăşi dogmatică, rezultând din conceptul teologic al păcatului originar, conform căruia întreaga omenire este căzută şi coruptă. O astfel de pretenţie poate fi ignorată fără consecinţe, întrucât în realitate nu avem nevoie de basme de adormit copii, cu osânde sau răsplate veşnice, care să ne oblige să fim buni: cercetările au arătat că societăţile cele mai puţin religioase au cea mai mica incidenţă a faptelor antisociale, inclusiv violenţe şi crime. Oamenii sănătoşi manifestă empatie în mod natural, iar explicaţia pentru acest fapt ţine de psihologie şi de evoluţie biologică, nu sunt necesari zeii.

Viaţa nu poate fi lipsită de sens, din moment ce avem capacitatea de a ne îmbunătăţii propria existenţă şi pe a celorlalţi. Pentru adevărata inutilitate am avea nevoie de rai.

În acea stare de extaz perfect şi permanent, cum e definit raiul, „a schimba ceva” este exclus. Dacă schimbarea a îmbunătăţit ceva, starea anterioară nu a fost perfectă. Dacă dimpotrivă a stricat ceva, atunci rezultatul nu este perfect. În rai aşa ceva nu este posibil. Chiar reîntâlnirea cu cei dragi nu ar putea adăuga o iotă la fericirea lor sau a ta, pentru că raiul, prin definiţie, e o stare ce nu mai poate fi îmbunătăţită.

Gândiţi-vă doar pentru o clipă la inutilitatea infernală a raiului! În existenţa noastră reală, cel puţin acţiunile au un efect, bun sau rău şi merită astfel să încercăm să-l îmbunătăţim. Într-o viaţă veşnică, în care nu putem influenţa nimic, e ca şi cum am fi morţi.

Dacă ai pretins vreodată că viaţa ta e lipsită de sens fără credinţa în Dumnezeu, chiar crezi că familia şi prietenii tăi nu au nicio valoare prin ei înşişi? Nu poţi vedea rostul de a te strădui să-ţi protejezi şi să-ți hrăneşti copii chiar dacă nu există o viaţă veşnică? Serios?

Dacă aşa gândeşti, tu eşti cel care înjoseşte omenirea, nu ateii, iar creştinismul, nu ateismul, este cel care diminuează adevărata valoare şi semnificaţie a vieţii. Noi, ateii, găsim scopuri în vieţile noastre şi în lume aşa cum este ea. Noi îi percepem pe ceilalţi ca fiind valoroşi prin ei înşişi, demni de grija şi compasiunea noastră, prin simplul fapt că împărtăşim aceeaşi capacitate de a simţi plăcere şi durere. E greu de imaginat o poziţie mai puţin morală, mai puţin empatică decât acest punct de vedere denaturat şi lipsit de dragoste faţă de oameni, propus de creştinism.

Acesta viziune asupra realităţii este perversă. Dacă singurul lucru de valoare în existenţă este că Dumnezeu ne-a dat-o, atunci înseamnă că darul nu este semnificativ prin el însuşi. Creaţia lui Dumnezeu ar fi echivalentul unui pulover dezlânat, în culori dubioase, pe care nu l-ai purta niciodată de bună voie, dar pe care nu poţi totuşi să te determini să-l arunci pentru că e un cadou de la bunica. Această abordare spune că eşti recunoscător pentru darul lui Dumnezeu, dar de fapt nu-ţi place prea mult, că de fapt dacă nu a ai avea credinţa că te aşteaptă o eternitate de beatitudine în rai, care să compenseze ce ai de îndurat, n-ai avea niciun motiv să-ţi doreşti un astfel de dar.

Religia teistă reduce viaţa la ceva care nu are altă valoare decât aceea de creaţie a unei zeităţi imaginare. Decretează că scopul şi semnificaţia pot fi găsite doar fiind marioneta acelei zeităţi, neavând alt scop decât scopul ei şi altă valoare decât aceea de creaţie a ei. Religia teistă dispreţuieşte tot ceea ce este mai bun şi mai nobil în efortul şi dorinţele omului şi le respinge ca fiind lipsite de sens şi inutile sau mai rău, corupte, dacă nu sunt făcute în numele Domnului. E timpul să abandonăm această viziune lipsită de bază. E timpul să respingem religia teistă şi să începem să ne percepem pe noi înşine şi pe ceilalţi cu demnitate, ca pe nişte fiinţe valoroase prin noi înşine şi nu doar ca pe nişte umbre deformate ale unui creator imaginar.

Vezi și:
Moralitatea
Gandirea critică

Credinta religioasa: un virus al mintii ce se hraneste cu frica

„Mema credinței oarbe își asigură perpetuarea prin descurajarea gândirii raționale” ~ Richard Dawkins.

Când Dawkins a inventat „mema”, a făcut-o într-un spirit speculativ, propunând ideea că informația socială poate schimba și se poate propaga într-o cultură în mod similar cu schimbările genetice într-o populație de organisme.

Un virus al minții..

Scott Bidstrup consideră „gluma” ca fiind o analogie excelentă pentru memă. Cineva spune o glumă, ceea ce reprezintă faza de „infectare”. Gluma este repovestită, ceea ce corespunde fazei de „reproducere”. Gluma ia o formă modificată, ceea ce se poate compara cu faza de „mutație”. Unele virusuri sunt relativ inofensive, în timp ce altele, după cum știm, pot fi letale. Un virus poate fi cauza propriei sale morți, însă ceea ce rămane in urma lui e dezastruos. Religiile nu sunt organisme vii, dar sunt entități, datorită naturii lor de autoreproducere. Aceste entități au aceleași proprietăți pe care le are un virus prin caracteristica sa de a folosi modalități prin care își îmbunătățește șansele de supraviețuire și una dintre acestea se bazează pe legătura directă între credințele și comportamentul unei persoane. Această caracteristică permite religiilor să controleze comportamentul unor societăți întregi. Asemenea entități, fiind idei care au preluat multe dintre proprietățile organismelor vii, sunt complexe și adaptabile. Ele contaminează capacitatea minții de a înțelege diferența între comportament perceput și comportament propriu-zis.

Virusul minții asociat credințelor religioase se hrănește cu frică, încorporează atribute instinctive și denaturează moralitatea. Contrazice comportamentul responsabil, rațiunea și compasiunea. Îngrădește libertatea voinței și duce la o lipsă a capacității de a distinge între alegeri raționale și iraționale. Permite persoanei religioase să existe într-un mod perfect rațional în multe alte aspecte ale vieții sale sociale, în timp ce zona infectată din minte este blocata într-o iluzie ciclică.

Un virus va ataca zona cea mai vulnerabilă a gazdei. În societate, acea arie este reprezentată de tineri – mai ales de copiii foarte mici. Când copiii nu sunt complet educați, sunt incapabili să înțeleagă motivația și logica din spatele a ceea ce li se spune. Prin evoluție, copiii sunt predispuși să adere la autoritatea unui adult. Din acest motiv, structura sistemului de învățământ de tipul „un profesor – mai mulți studenți” continuă să aibă succes, in ciuda gradului mai mare de reținere a mediului educațional de tipul „unul la unul”. Toate acestea îi predispun pe copii să fie infectați foarte ușor. Aceasta este propagarea. Cu cât infecției îi este permis să dureze mai mult, cu atât e mai dificil de eradicat.

Virusurile performante ale minții sunt greu detectabile de către victime. Dacă ești victima unuia, există șanse să nu o știi și chiar să negi vehement acest lucru. Credința este o convingere ce nu se bazează pe dovezi sau rațiune, dar care este în aparență pilduitoare. De asemenea, persoana religioasă vede absența dovezilor ca pe o virtute și tocmai această idee paradoxală, conform căreia lipsa dovezilor este o considerată a fi o virtute, permite virusului să se răspândească.

Acest lucru se leagă și de convingerea că „misterul” este ceva bun și rezolvarea lui nu are nicio valoare, în timp ce insolubilitatea acestuia ar trebui să fie sursă de bucurie. Experiențele care însoțesc procesul de convertire sunt astfel concepute încât să fie atractive pentru acea parte a minții care controlează fanteziile. Întregul proces este conceput pentru a face „primirea lui Hristos și a duhului sfânt” să invoce sentimente „tandre și confuze”. Ulterior aceste sentimente sunt explicate ca având o interacțiune reală cu divinul.

A spune cuiva, care este vulnerabil mental, că a fost atins de supranatural, reprezintă o modalitate eficientă de a-l convinge că experiența sa religioasă este reală și că trebuie completată cu o mărturisire a păcatelor și slujire a credinței. Acestă strategie reprezintă mijlocul perfect de a-l convinge pe noul credincios de validitatea docrinei, în ciuda faptului că multe dintre aceste dogme au fost contrazise deja. Avem astfel autopropagare. Bineînțeles că, în realitate, această experiență este una pur fizică, rezultată din stimularea lobilor temporali ai creierului și care poate fi duplicată în laborator.

Doctrine periculoase

Două dintre cele mai dăunătoare doctrine sunt cea a „păcatului originar” și a „liberului arbitru”. Doctrina virală cunoscută drept „păcatul originar” consideră că ființele umane sunt rele din naștere și necesită salvare de ele însele. De aici necesitatea salvării și a mântuirii, care se îmbină în experiența convertirii. În lumea reală ne naștem cu o înclinație evolutivă către altruism și nu avem nevoie de un mântuitor salvator. Doctrina virală cunoscută ca „liber arbitru” consideră că, deși omenirea este liberă să aleagă între bine și rău, nu poate lua decizii morale fără ajutorul unui savator. Din nou, legat de experiența convertirii.

În lumea reală, omenirea este perfect capabilă să ia decizii morale bune, neavând nevoie de vreo biblie, salvare sau mântuire. Apoi, virusul creștinismului fundamentalist se bazează pe doctrine care folosesc frica pentru a exista. Acestea sunt doar două exemple care arată cât este de important să înțelegem multele căi pe care virusul crestinismului fundamentalist le folosește pentru a controla mintea, împotriva naturii umane. A devenit, de-a lungul secolelor o infecție care ajunge să controleze în totalitate comportamentul și gândirea fundamentalistului.

Logica circulară și frica de pedeapsa eternă sunt folosite pentru a-l ține pe credincios prizonier într-o închisoare ce nu permite investigarea faptelor științifice, pe care le înlocuiește cu pseudo-știința pentru a-i satisface nevoia naturală de a învăța.

La fel ca un virus fizic, creștinismul fundamentalist se protejează sechestrând gazda infectată împotriva atacurilor din exterior. Astfel, „lumea” este discreditată. Orice dovadă care contrazice dogma este ignorată în mod voit și catalogată drept persecuție. În lumea reală, această ocolire a inteligenței duce la boală psihică prin acceptarea doar a instrucțiunilor permise de către doctrina bisericii. De asemenea, duce la o deteriorare a limbajului, în sensul că persoana religioasă dezvoltă înțelesuri noi ale cuvintelor obișnuite, ceea ce întărește virusul.

Oamenii care trăiesc în lumea reală și au o educație științifică sunt catalogați drept „dușmani” și în cazuri extreme, devin victimele unor atacuri violente. Presa abundă cu astfel de exemple. De asemenea, oamenii care adoptă un comportament contrar doctrinelor crestinismului fundamentalist sunt discreditați. Doctorii de avorturi, homosexualii, umaniștii seculari, ateii și scepticii, sunt urâți pentru că reprezintă o amenințare pentru răspândirea virusului creștinismului fundamentalist, contrar valorilor unei religii a iubirii si toleranței. Homosexualitatea reprezintă un exemplu perfect. Valorile familiei se transpun în homofobie și doctrina „să iubim păcătosul, dar să urâm păcatul” devine o permisiune pentru a urî homosexualitatea și astfel, pe homosexuali.

În timp, menținerea credinței devine din ce în ce mai dificilă și necesită un efort din ce în ce mai mare. Unul din două lucruri se va întâmpla în cele din urmă:
– credinciosul va deveni tot mai fundamentalist și rupt de lumea din jur, întrucât virusul minții îl va forța să potrivească logica și rațiunea modernă în funcție de niște credințe vechi de 2000 de ani;
– credinciosul va accepta rațiunea și logica, dezvoltând un scepticism sănătos și virusul va fi astfel eradicat în individ. În consecință, acel individ devine „dușman al credinței” și este discreditat în comunitățile religioase.

Persoana care alege să-și mențină iluzia este încurajată prin exemplul persoanei care s-a vindecat de virus, dar care a fost discreditată. Ea este încurajată de alți creștini fundamentaliști infectați să nu-și abandoneze credința, prin stârpirea imediată a celor mai mici îndoieli pe care le-ar putea avea. Aceștia citează pasaje din scripturi, cum ar fi cel în care Isus spune că va dezbina familii, că a venit cu o sabie, sau cel în care sunt încurajați să fie recunoscători pentru sacrificiul uman pe care se bazează credința lor.

Sunt amenințați că dacă își abandonează credința se vor face vinovați de blasfemie împotriva duhului sfânt și vor fi condamnați la o veșnicie în iad. Această teamă este atât de mare, încât poate dezbina cu usurință familii sau distruge relații, altfel puternice. Propagarea prin amenințarea cu „iadul”, împreună cu sentimentul de vinovăție și rușine, îi menține pe credincioși înrolați. Virusul e întărit prin controlarea comportametului, prin obligativitatea mersului la biserică, zeciuială, înscrierea într-un anumit partid politic preferat de organizația religioasă și controlul procesului de reproducere.

Folosirea virală a fricii este eficientă mai ales în cazul credincioșilor care erau deja ignoranți și superstițioși de dinainte de convertire. Virusul religiei fundamentaliste s-a propagat și adaptat eficient până de curând. Timp de generații a fost privit ca o rețea socială pozitivă. În prezent, deși se incearcă a fi răspândit, întâmpină din ce în ce mai multă opoziție. Această tendință poate nu e atat de evidentă in zone ale lumii cu probleme economice si de educație, dar devine evidentă în zonele dezvoltate ale societății umane.

Speranța mea este că într-o bună zi rațiunea va triumfa, iar infecția de care societatea noastră suferă datorită virusului fundamentalismului religios va fi eradicată. Doar prin mințile care s-au eliberat de superstiții, frică și credințe iraționale în zeități și salvatori mitologici, societatea noastră își va atinge pe deplin potențialul.

%d bloggers like this: