Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: ratiune

La multi ani, Dr. Stephen Hawking!

Eminentul fizician Dr. Stephen Hawking a implinit astazi 70 de ani. Dr. Hawking este autorul a numeroase realizari stiintifice, care l-au transformat intr-un nume cunoscut si o emblema moderna pentru termenul de “geniu”. De pe website-ul Dr.-ului Hawking:

Stephen Hawking a studiat legile fundamentale care guverneaza universul. Impreuna cu Roger Penrose a aratat ca Teoria Relativitatii Extinsa a lui Einstein presupune ca spatiul si timpul isi au inceputul in Big Bang si sfarsitul in gaurile negre. Aceste rezultate indicau necesitatea unificarii Teoriei Relativitatii Extinse cu Teoria Cuantica, cealalta mare descoperire stiintifica a primei jumatati a secolului XX. O consecinta a unei astfel de unificari a fost descoperirea conform careia gaurile negre nu ar trebui sa fie complet negre, ci ar trebui sa emita radiatii si in cele din urma sa se evapore si sa dispara. O alta ipoteza este aceea ca universul nu are margini in timpul imaginar. Aceasta ar presupune ca modul in care universul s-a format a fost determinat in totalitate de catre legile fizicii.

Cu ocazia acestei aniversari, va indemn sa va indreptati atentia nu numai asupra realizarilor stiintifice ale lui Dr. Hawking, ci si asupra modul in care si-a trait propria viata. Acum 49 de ani Dr. Hawking a fost diagnosticat cu scleroza laterala amiotrofica (SLA), numita si boala Lou Gehrig. De obicei, pacientii diagnosticati cu SLA au o speranta de viata redusa. Supravietuirea sa, in ciuda tuturor previziunilor, este un tribut adus propriei sale umanitati si vointe de a trai, sprijinului prietenilor si familiei si priceperii medicilor. Merita toata admiratia pentru ceea ce a realizat in stiinta si pentru tenacitatea de a depasi obstacolele din viata sa.

Revelatia personala

Argumentul din revelații inconsistente, cunoscut și ca problema evitării iadului greșit, este un argument împotriva existenței lui Dumnezeu care afirmă că e puțin probabil ca Dumnezeu să existe, deoarece mulți teologi și adepti ai credinței au produs revelații contradictorii, ce se exclud reciproc. Argumentul afirmă că din moment ce o persoană ce nu a avut revelația trebuie să o accepte sau să o respingă doar pe baza autorității celui care o propune și din moment ce nu există nicio cale pentru un simplu muritor de a decide între pretențiile contradictorii prin investigarea lor, e mai prudentă adoptarea unei poziții rezervate.

Este de asemenea susținut că e dificil de acceptat existența oricărui Dumnezeu fără o revelație personală. Majoritatea argumentelor pentru existența lui Dumnezeu nu aparțin vreunei religii particulare și pot fi aplicate multora dintre ele cu o valabilitate aproape egală. Acceptarea unei anumite religii presupune respingerea celorlalte și datorită confruntării cu atâtea credințe contradictorii în absența unei revelații personale, e dificil a hotărî care dintre ele este corectă. Aceeași problemă a confuziei apare în cazul oricărei persoane căreia cel care crede îi împărtășește revelația personală.

Exemple particulare

Creștinii cred că Iisus este mântuitorul lumii si fiul lui Dumnezeu; evreii și musulmanii nu cred. În mod similar, musulmanii cred în originea divină a Coranului, în timp ce evreii și creștinii nu cred. Există multe exemple ale unor astfel de viziuni contradictorii, schismele ideologice manifestându-se chiar și în cadrul aceleiași religii. Creștinismul, de exemplu, are multe ramuri, nu toate compatibile între ele. Hinduismul, cu multiplele sale zeități văzute ca manifestări ale unui singur zeu suprem, e mai deschis către posibilitatea ca alte religii să fie „adevărate” pentru cei care le urmează, dar pe același principiu se impune respingerea exclusivității cerută de către fiecare din religiile avraamice.

În plus, evenimente care confirmă credința, de tipul viziunilor si miracolelor, sunt semnalate cu regularitate în toate religiile. O zeitate unică asociată cu o anumită credință sau sectă ar fi trebuit fie să-i determine pe adepții altor credințe să aibă experiențe miraculoase sau viziuni prin care să continue să respingă „adevărata” credință, fie să permită altor agenți să creeze respectivele efecte.

Problema nu apare în unele modele teologice. în deism se crede că există un Dumnezeu, dar se presupune că nu există miracole sau revelații divine, astfel de fenomene fiind considerate ca având explicații naturale. În unele forme de panteism (unde Dumnezeu este universul) sau în pandeism (unde dumnezeu a devenit universul), aparația multor revelații divine inconsistente sau miracole ar putea rezulta în mod neintenționat din însăși natura divină a universului.

Descriere matematică

Dacă ar fi să presupunem că:

Existența „unui” zeu este o certitudine,

Există un număr (n) de interpretări distincte, mutual exclusive ale acelui zeu în care cineva ar putea crede,

Nu există niciun mod în care se poate realiza care, dacă măcar una dintre acestea, este adevărată a priori

atunci echiprobabilitatea de a fi ales practicarea religiei corecte (datorită felului în care am fost crescuți sau acceptând Pariul lui Pascal) este 1⁄n. Prin urmare, în cazul în care există mai mult de două credințe distincte, probabilitatea ca o persoană care ar alege să creadă în oricare din ele să o fi ales pe cea corectă ar fi mai puțin de jumătate (50% sau 1⁄2).

Întrucât există sute de religii, unele având mii de secte, cu interpretări contradictorii, probabilitatea ca religia unei anumite persoane să fie adevărată (în timp ce toate celelalte sunt false) este foarte mica.

Apariții

Argumentul apare, printre altele, în Dicționarul Filozofic al lui Voltaire. Se regăsește și în afirmația lui Denis Diderot, conform căreia indiferent ce dovezi sunt oferite pentru existența lui Dumnezeu în creștinism, „un imam poate raționa în același mod”.

^ Diderot, Denis (1875–77) [1746]. J. Assézar. ed (in French). Pensées philosophiques, LIX, Volume 1. pp. 167.

Argumentul revelațiilor inconsistente

Ateismul se bazeaza pe credinta?

Mit: Nu se poate dovedi ca Dumnezeu nu exista, asadar ateismul se bazeaza pe credinta
(ateii nu pot infirma existenta lui Dumnezeu si cred in inexistenta lui)

Raspuns:
Teistii vor incerca adesea sa plaseze ateismul si teismul pe acelasi nivel, argumentand ca in timp ce teistii nu pot dovedi existenta unui dumnezeu, ateii nu pot nici ei dovedi ca dumnezeu nu exista. Aceast lucru este folosit ca baza pentru argumentarea ca nu exista un mod obiectiv de a determina care dintre cele doua este preferabila pentru ca niciuna nu are un avantaj logic sau empiric asupra celeilalte. Asadar, singurul motiv pentru a merge pe o varianta sau pe cealalta este credinta si atunci, probabil teistul va argumenta ca credinta sa este cumva mai buna decat „credinta” ateului.

Aceasta afirmatie se bazeaza pe presupunerea eronata ca toate propozitiile sunt create egale si pentru ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind adevarate in mod conclusiv, inseamna ca niciuna nu poate fi demonstrata ca fiind falsa in mod conclusiv. Pe acest principiu se argumenteaza ca propozitia „Dumnezeu exista” nu poate fi demonstrata ca fiind falsa.

Dar nu toate propozitiile sunt create egale. Este adevarat ca unele nu pot fi demonstrate ca fiind false – de exemplu, afirmatia „exista o lebada mov” nu poate fi demonstrata ca fiind falsa. Pentru a demonstra ca este adevarata ar trebui examinat fiecare loc din univers, pentru a ne asigura ca o astfel de lebada nu exista, fapt ce pur si simplu nu este posibil.

Alte propozitii, pe de alta parte, pot fi infirmate si chiar in mod conclusiv. Exista doua modalitati de a face asta. Prima este de vedea daca propozitia duce la o contradictie logica; daca da, atunci propozitia trebuie sa fie falsa. De exemplu: „exista un burlac insurat” sau „exista un cerc patrat”. Amandoua presupun contradictii logice – evidentierea aceastui fapt fiind de ajuns pentru a le infirma.

Daca cineva sustine existenta unui zeu, existenta care presupune contradictii logice, atunci acel zeu poate fi infirmat in acelasi mod. Multe argumente ateologice fac exact asta – de exemplu, argumenteaza ca un zeu omnipotent si omniscient nu poate exista din cauza acestor calitati, care duc la contradictii logice.

A doua modalitate de a infirma o propozitie este un pic mai complicata. Sa luam urmatoarele doua propozitii:

1. Sistemul nostru solar are o a noua planeta.
2. Sistemul nostru solar are o a noua planeta cu masa X si orbita Y.

Ambele propozitii pot fi demonstrate ca fiind adevarate, dar exista o diferenta cand trebuie sa le demonstram ca fiind false. Prima poate fi demonstrata ca fiind falsa daca cineva ar putea examina tot spatiul dintre soare si limitele exterioare ale sistemului nostru solar si nu ar gasi nicio planeta noua – dar un astfel de proces ne depaseste din punct de vedere tehnologic. Asadar, din motive practice, nu este infirmabila.

A doua propozitie insa, este infirmabila cu ajutorul tehnologiei noastre curente. Cunoscand informatiile specifice referitoare la masa si orbita, putem concepe teste pentru a determina daca un astfel de corp exista – cu alte cuvinte, afirmatia este testabila. Daca testele esueaza in mod repetat, atunci putem conchide in mod rezonabil ca un astfel de obiect nu exista. In ceea ce priveste intentia si scopul, propozitia a fost infirmata. Asta nu ar insemna ca nu exista o a noua planeta. In schimb, inseamna ca aceasta specifica “a noua planeta”, cu aceasta masa si cu aceasta orbita, nu exista.

In mod analog, cand un zeu este definit in mod adecvat, se pot construi teste empirice sau logice pentru a verifica daca exista. Putem privi, spre exemplu, la efectele asteptate pe care un astfel de zeu ar putea sa le aiba asupra naturii sau umanitatii. Daca esuam in a gasi aceste efecte, atunci un zeu cu acel set de caracteristici nu exista. Un alt zeu cu un alt set de caracteristici ar putea exista, insa acesta a fost infirmat.

Un exemplu ar fi problema raului, care pune la indoiala existenta unui zeu deopotriva omnipotent, atotcunoscator si atotiubitor, fiind adus argumentul ca un asemenea zeu nu ar trebui sa permita existenta raului si a durerii. Un astfel de argument nu ar infirma existenta altor zei; nu ar face decat sa demonstreze ca nefiind adevarata existenta zeilor cu un set de caracteristici particulare.

Evident ca infirmarea unui zeu necesita o descriere adecvata a ceea ce este si ce caracteristici are, pentru a se putea determina daca exista o contradictie logica sau daca se verifica vreo implicatie testabila. Fara o explicatie substantiala a ceea ce este acest zeu, cum am putea face o afirmatie substantiala cu privire la faptul ca acest zeu exista? Pentru a putea face o afirmatie rezonabila cum ca acest zeu ar conta, credinciosul ar trebui sa se afle in posesia unor informatii substantiale cu privire la natura si caracteristicile lui; altfel, nu exista niciun motiv pentru a-i pasa cuiva.

Ipoteza conform careia ateii „nu pot infirma existenta lui Dumnezeu” se bazeaza adesea pe intelegerea gresita conform careia ateii afirma ca „Dumnezeu nu exista” si ar trebui sa demonstreze asta. In realitate, ateii esueaza in a accepta ipoteza teista ca „Dumnezeu exista” si de aici deriva ca povara dovezii initiale cade pe credincios. Daca credinciosul este incapabil de a produce vreun motiv intemeiat pentru acceptarea existentei zeului sau, este nerezonabil sa se pretinda din partea ateului ca acesta sa construiasca o combatere a ipotezei respective – sau macar sa-i pese de aceasta ipoteza in vreun fel.

Vezi și:
Definiția ateismului în dicționar

Obiectii la rugaciunea crestina

De ce obiectează ateii când creștinii spun că se vor ruga pentru ei?
Ateii ar trebui să accepte rugaciunile creștinilor și dragostea lui Dumnezeu fără să obiecteze.
Pentru creștini, rugăciunea este o parte importantă a vieții lor religioase. Când un creștin spune că se va ruga pentru un ateu, mulți atei reacționează negativ. De ce le pasă ateilor dacă cineva se roagă unui dumnezeu pe care ei nu îl consideră real?

Raspuns:
Nu e neobisnuit sa am de-a face cu oameni care imi spun ca se vor ruga pentru mine – dar in ciuda faptului ca se intampla des, tot imi este greu sa inteleg de ce ar face cineva asa ceva si daca trebuie sa se roage, de ce ar simti nevoia sa-mi spuna mie acest lucru? Nu pare sa aiba vreo logica si de multe ori ii spun asta crestinului cu pricina, explicandu-i ca oricare ar fi motivele si intentiile din spatele rugaciunilor sale, ele nu sunt inlesnite de faptul ca ma informeaza.

Atat rugaciunile cat si comunicarea „Ma voi ruga pentru tine” nu sunt decat inlocuitoare subrede pentru actiuni reale care sa furnizeze ajutor concret. Daca cineva e bolnav, e indicat a avea grija de el sau a-l duce la doctor, nu a te ruga pentru sanatatea lui. Cum zicea Robert G. Ingersoll, „Mainile care ajuta sunt mult mai utile decat buzele care se roaga”. Daca un crestin observa ca am nevoie de ajutor si ma anunta ca se va ruga pentru mine in locul a ceva concret si folositor, nu face decat sa-mi intareasca banuiala ca de fapt nu sunt interesati sa ma ajute cu adevarat.

Rugaciunea vs. vointa lui dumnezeu
Pentru mine rugaciunea, in primul rand nu este logica, deoarece probabil ca persoana care se roaga crede ca dumnezeul sau nu numai ca stie deja ce sa faca, ba o stie chiar de mult timp (daca nu dintotdeauna) si nu-si va schimba pozitia doar pentru ca i-o cere cineva. Astfel, orice va face sau nu va face dumnezeu, rugaciunea nu ar putea sa afecteze in vreun fel rezultatul final.

Cel mult, ar putea sa aiba sens pentru ei sa spere ca un anumit lucru se poate intampla in locul altuia in urma rugaciunii, dar chiar si asta este discutabil deoarece i-ar putea pune in situatia de a-si dori ceva opus vointei dumnezeului lor. Nu vi se pare gresit? Singurul mod de actiune este sa spere si sa se roage sa se faca voia „domnului”, care se va face bineinteles, cat timp nimic nu i se poate impotrivi.

Asta inseamna ca teistii religiosi nu pot face nimic altceva decat sa spere si sa se roage ca ceea ce oricum se va intampla, sa se intample. O astfel de abordare nu va aduce niciun fel de confort emotional sau psihic. Rugaciunile de multe ori contrazic ipoteze teologice fundamentale, pe care orice credincios ar trebui sa le pretuiasca. Este un exemplu printre multe altele de teisti religiosi care cred si actioneaza contrar modului in care ar trebui, conform propriei doctrine.


Declamarea faptului de a te ruga nu rezolva nimic

O alta problema consta in faptul ca instiintarea cu privire la faptul ca se vor ruga nu are niciun sens, deoarece nu se obtine nimic prin asta. Nu-mi pot imagina ca ei cred ca se va schimba ceva, doar pentru ca am fost informat despre aceste rugaciuni. Daca cineva se roaga sa devin teist sau crestin si imi comunica acest lucru, e ca si cum mi-ar spune ca ar dori sa ma razgandesc – dar eu am inteles deja asta, asadar ce aduce in plus rugaciunea?

Evident ca ateii nu cred in puterea rugaciunii, dar chiar si teistul care crede, nu poate sa fie de parere ca rugaciunea devine mai eficienta anuntandu-mă pe mine despre ea. Atunci de ce o fac? Ce sens are sa o mentionezi? Sincer nu-mi pasa daca oamenii isi petrec timpul rugandu-se pentru mine, desi ar putea sa faca ceva cu adevarat folositor in acea perioada, cum ar fi de exemplu sa dea de mancare unui sarac. Dar, presupunand ca o persoana se va ruga, nu ar trebui sa o faca in tacere si in mod privat? Ce motiv ar exista de a-mi scrie si de a ma informa ca se va ruga pentru mine?

Rugaciunea ca tactica pasiv-agresiva
In orice caz, teistul care vrea sa demonstreze ceva prin faptul ca se va ruga pentru mine, apare ca si cand ar incerca sa-si exprime superioritatea intr-un mod pasiv agresiv, pe care ateii in mod justificat ar putea sa-l interpreteze ca nepoliticos, arogant si condescendent. Astfel, nu irita doar actul in sine, de rugaciune pentru un ateu, ci mai degraba faptul ca teistul incearca sa demonstreze ceva anuntand ca se va ruga pentru ateu.

Trebuie sa existe un motiv pentru afirmatia publica pe care o face crestinul cand anunta ca se va ruga pentru tine, un scop pe care acesta il are dincolo de rugaciunea propriu-zisa. Desi este posibil ca motivul sa fie corect si acceptabil, e dificil de gasit un astfel de motiv si chiar crestinii par incapabili de a gasi unul. Asadar, de ce ar trebui acuzati ateii si nevoiti sa justifice iritarea pe care o au fata de astfel de atitudini ce se tot repeta?

Un posibil răspuns la o confesiune ca cineva se va ruga pentru tine este să întrebi „Dacă tu consideri că este adecvat să anunți că am nevoie să te rogi pentru mine, te-ai supăra dacă aș spune că ai nevoie de cineva care să gândească pentru tine?” Mulți vor considera asta ca fiind o dovadă de aroganță, condescendență sau chiar o afirmație ofensatoare, însă nu e foarte diferită de a spune că te vei ruga pentru un străin. Nu știu câți creștini vor face exercițiul de imaginație pentru a recunoaște asemănările, câștigând astfel o perspectivă asupra modului în care comportamentul lor poate fi perceput din exterior, deși ar putea ajuta în câteva cazuri.

In Memoriam: Christopher Hitchens, 1949–2011

Christopher Hitchens a incetat din viata la 62 de ani

Christopher Hitchens, autorul și eseistul anglo-american ale cărui scrieri polemice despre religie, politică, război și alte subiecte controversate l-au situat printre cei mai cunoscuți și apreciați intelectuali ai generației sale, a încetat din viață la vârsta de 62 de ani. Moartea lui Hitchens a fost anunțată printr-o declarație a lui Conde Nast, editor a revistei Vanity Fair. În comunicat se precizează că a murit joi seara la M.D. Anderson Cancer Center din Huston de pneumonie, o complicație a cancerului său esofagian.

Cuvintele sale au schimbat lumea și vor continua să o facă și de acum încolo. Hitchens a descris dumnezeirea ca o „dictatură celestă, o Corea de Nord divină”. Colegul său Ian McEwan a relatat în această dimineață pentru BBC Today că Hitchens a scris până în ultimele momente: „Un om cu doar câteva zile de trăit, străduidu-se să scrie 3000 de cuvinte pentru a respecta termenul limită de predare al unui articol. Adormea între propoziții, morfina îl copleșea, după care se trezea și mai așternea o propoziție, nu se dădea bătut.”

Publicarea în 2007 a cărții „God is not Great” l-a transformat într-o celebritate în țara de adopție, devenind cel mai cunoscut ateu din SUA. Și-a păstrat poziția de ateu fervent și după ce a fost diagnosticat cu cancer, spunând unui interlocutor: „Nu a apărut nicio dovadă sau argument care să-mi schimbe părerea. Dar îmi plac surprizele.” Autorul și celebrul ateu Richard Dawkins îl descrie ca fiind „cel mai mare orator al timpului nostru”, „un luptător curajos împotriva tuturor tiranilor, inclusiv a lui Dumnezeu” și „întru-un fel, un mentor minunat”. Secretarul primului ministru Nick Clegg, care a lucrat la un moment dat ca intern pentru Hitchens a spus: „Cristopher Hitchens a fost tot ceea ce un mare eseist ar trebui să fie: incisiv, genial, provocator si cu toate acestea extrem de serios.” „El va fi regretat de către oricine apreciază opiniile ferme și talentul scriitoricesc.” Hitchens a scris pentru numeroase publicații, printre care The Times Literary Supplement, Daily Express, London Evening Standard, Newsday și The Atlantic. A fost autorul a 17 cărți, printre care Procesul lui Henry Kissinger, Cum religia otrăvește totul și o carte de memorii, Hitch-22. O colecție a eseurilor sale, Arguably, a fost publicată în acest an. Lumea nu a pierdut numai un mare gânditor, dar și o persoană care îi putea face pe alții să gândească.

„Asumați-vă riscul de a gândi pentru voi înșivă. Vă veți bucura astfel de mult mai multă fericire, adevăr, frumusețe și înțelepciune.” ~Christopher Hitchens, 1949-2011

%d bloggers like this: