Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: religie

Ce reprezintă căsătoria?

Studiind religiile și culturile lumii, căsătoria poate fi descrisă ca un acord între parteneri, care implică adesea trei angajamente: un anumit grad de conviețuire, un anumit grad de exclusivitate în sexualitate și un anumit grad de efort reciproc în creșterea copiilor.

Importanța acordată căsătoriei este majoră în toate religiile, fiind justificată prin conectarea sa unei ordini transcendente. Unele religii consideră căsătoria ca fiind instituită divin, altele spun că este o metaforă pentru divinitate, iar altele susțin că produce o legătură metafizică veșnică între parteneri.

Religiile legiferează căsătoria cu scopul de a legifera sexul. Însă cele mai multe interdicții religioase antice împotriva anumitor acte sexuale vizau de fapt alte chestiuni.

Interzicerea adulterului era pentru bărbați o garanție a paternității. În antichitate, o interdicție cu privire la adulter era adresată femeilor, nu bărbaților. Bărbatul însurat putea avea mai multe partenere sexuale (multiple neveste sau concubine), atât timp cât aceste femei îl aveau doar pe el ca partener de sex. Din moment ce bărbații doreau să știe ai cui sunt copiii, era necesar ca femeile să aibă un singur parener de sex. Acest lucru a dus la interdicția religioasă împotriva adulterului feminin. Ulterior a fost extinsă și bărbaților, deși unele religii permit încă bărbaților să aibă mai multe neveste.

Interzicerea relațiilor sexuale în afara căsătoriei (https://en.wikipedia.org/wiki/Fornication) era menită să prevină sarcinile nedorite. În cazul în care apăreau copii, aceștia deveneau nedoriți sau împovărau comunitatea, partenerii neluându-și angajamentul de a-i crește. Și astfel ne-am pricopsit cu o interdicție religioasă pentru sexul în afara căsătoriei și implicit, o justificare a căsătoriei.

Interzicerea homosexualității avea în vedere fertilitatea și nașterea copilului. În antichitate, fiecare trib care dorea să se dezvolte trebuia să asigure fertilitatea. În unele religii, sexualitatea care nu ducea la procreație a fost interzisă, fiindu-i atribuită o răutate intrinsecă. Anticii vizau în special masturbarea la bărbați, retragerea penisului din vagin pentru ejaculare și homosexualitatea masculină. Din moment ce fiecare ejaculare trebuia să aibă loc într-un vagin, astfel încât concepția să se poată produce, irosirea sămânței era aspru condamnată. Așa s-au născut interdicțiile religioase asupra masturbării masculine, retragerii pentru ejaculare și homosexualității masculine.

Dar în epoca testării ADN, mai este stabilirea paternității o preocupare nevrotică a soților? Într-o epocă a contracepției eficiente, sexul între parteneri necăsătoriți se va termina întotdeauna cu o sarcină? Într-o epocă în care populația este în creștere iar resursele sunt limitate, este absolut necesar să producem un copil în urma fiecărui act sexual consumat?

Dacă de-a lungul timpului au dispărut condițiile acestor interziceri, de ce persistă interzicerile religioase cu privire la adulter, sex în afara căsătoriei și homosexualitate?

Vezi și
Anglia și Țara Galilor legalizează căsătoriile gay
Irlanda legalizează căsătoriile gay

Prostia ca privilegiu religios

O experienţă împărtăşită de mai toată lumea, indiferent de gândurile noastre privind religia, este când auzi pe altcineva spunând un lucru incredibil de stupid. N-am avut oare cu toţii asemenea experienţe de nenumărate ori? Probabil, deși nu reacţionăm întotdeauna la fel atunci cînd cineva spune ceva stupid. Reacţia noastră este influenţată de natura relaţiei cu persoana în cauză şi de contextul în care se face afirmaţia. De exemplu, vom reacţiona altfel atunci când cel mai bun prieten spune un lucru prostesc, decât atunci când şeful spune un lucru prostesc. Cu toate acestea, în general, reacţiile implică un amestec de uimire, amuzament, dispreţ sau milă.

Unii oameni, majoritatea religioşi, consideră că reacţia noastră ar trebui să fie diferită atunci când afirmaţia stupidă are un conţinut religios, dorind astfel să statueze o excepţie pentru prostia religioasă, astfel încât aceasta să merite un alt tip de reacţie, de obicei una extrem de tăcută.

Când o persoană îmi spune că citeşte zilnic horoscopul din ziar, pentru că nu poate concepe să-şi înceapă ziua fără informaţiile „vitale” furnizate în acea rubrică, sunt liber să râd şi să comentez:

„Vorbeşti serios? Nu poţi crede aşa ceva!”

Probabil că și o parte din religioși ar face la fel, fără să stea prea mult pe gânduri.

Dar când afirmaţia stupidă este o expresie a unei credinţe religioase, totul ar trebui să se schimbe. Când cineva îmi spune că plănuieşte să-şi boteze copilul pentru mântuirea sufletului său etern, nu ar trebui să reacţionez aşa cum am făcut mai sus, ci ar trebui să-mi stăpânesc amuzamentul şi să dau din cap aprobator… De ce să tratăm diferit o prostie faţă de alta?

Răspunsul obişnuit este cel potrivit căruia convingerile religioase au o importanţă aparte, pe care alte tipuri de convingeri nu o au. Se presupune că oamenii religioşi îşi păstrează cu duioşie în suflet credinţele, într-un mod unic, de aceea nu ar trebui să le batjocorim (deşi ei sunt cu siguranţă liberi să-i batjocorească pe adepții altor credințe). Dar dacă persoana iubitoare de astrologie simte acelaşi lucru pentru hărţile sale astrale? Şi de unde până unde, intensitatea iluziei cuiva este un indicator potrivit al modului în care ar trebui să se comporte restul lumii?

Mă simt din ce în ce mai puțin stingherit atunci când resping presupusa deosebire dintre prostia religioasă şi alte forme de prostie, întrucât o consider un produs al privilegiului religios, iar eu sunt convins că privilegiul religios trebuie să dispară.

Vezi și:
Gândirea critică

Separarea între biserică și stat se mărește în Norvegia

Printr-o acțiune istorică, parlamentul norvegian a votat încetarea sponsorizării pentru biserica de stat, cu un amendament la constituție. Măsura de a crea o separare între biserică și stat va fi prezentată oficial joi, conform televiziunii norvegiene TV2. Țara va înceta să mai aibă o religie oficială și guvernul nu va mai participa la numirea clerului. Svein Harberg, purtător de cuvânt al Comitetului pentru Cercetare, Educație și Biserică, a declarat că decizia este una istorică, atât pentru Biserica Norvegiană, cât și pentru parlament.

Biserica Norvegiei își are originile în secolul 9, iar protestantismul a devenit religie oficială după reforma luterană din 1536. Biserica protestantă este recunoscută oficial ca biserică de stat, prin constituția Norvegiei, după cucerirea independenței în 1814. Statul se amesteca foarte puțin în treburile bisericii, intervenind doar când era necesar, numea înalți prelați și sprijinea financiar biserica. Grupările seculare au început să se opună acestui sprijin începând cu anii ’70, când economia norvegiană a prosperat și biserica profita de acest lucru.

Conform „tradiției”, fiecare cetățean al Norvegiei devine membru al bisericii la botez. 79% dintre norvegieni sunt înregistrați ca membri, dar numai 20% dintre aceștia consideră religia ca parte importantă a vieții lor și doar 2% merg în mod regulat la biserică, conform unor statistici din 2009 și 2010 (http://www.loc.gov/lawweb/servlet/lloc_news?disp3_l205403181_text). Un studiu efectuat de către Göran Gustafsson și Thorleif Pettersson (Folkkyrk och religios pluraism), dezvăluie că 72% dintre norvegieni „nu cred într-un Dumnezeu personal”.

Merită religia respect?

Majoritatea studiilor statistice dezvăluie o corelație strânsă între educație și ateism: cu cât este mai educată o persoană, cu atât devine mai puțin religioasă și chiar mai puțin teistă. Căutând o cale de a ataca ateismul, unii teiști religioși încearcă să folosească argumentul de mai sus împotriva ateilor, susținând că inteligența acestora, posibilă cauză de aroganță, duce la lipsa lor de credință și nu faptul că ar știi în realitate mai mult.

Trebuie să respectăm religia?

Ateii ireligioși ar trebui să fie corecți și cât se poate de obiectivi în ceea ce privește religia și credințele religioase, dar ar trebui oare să fie și „permisivi”? Dacă prin „permisivitate” se înțelege să nu se opună libertății religiei de a exista, atunci respectiva atitudine este potrivită. Pe de altă parte, nu este rezonabil să ne așteptăm ca ateii ireligioși să fie „indulgenți” (să facă pe plac, să se preteze, să menajeze capriciile) religiilor sau credințelor religioase. De asemenea, nu este rezonabil să ne așteptăm ca ateii ireligioși să nu se „opună” religiei și credințelor religioase. Cât timp acceptăm principiul conform căruia credința religioasă trebuie respectată pur și simplu pentru că este credință religioasă, este greu să ne reținem respectul față de credința lui Osama bin Laden și a atentatorilor sinucigași. Majoritatea teiștilor religioși nu respectă credințele lui bin Laden, ceea ce necesită tratarea credințelor religioase ca neavând un respect inerent; în schimb, evaluăm acele credințe în funcție de meritul lor și reacționăm în conformitate. Asta fac ateii, dar cu toate credințele religioase și teiste.

Destui teisti religiosi considera ca ei stiu deja fara sa studieze, ca religia este un lucru bun, necesar pentru moralitate, necesar pentru o buna guvernare etc si nimeni nu ii acuza ca ar fi fundamentalisti din aceasta cauza, dovedind inca o data ca problema nu e pretinsul dogmatism al ateismului, ci ateismul in sine si critica sa aspra la adresa religiei. Astfel, descoperim ca acuzatiile de dogmatism si fundamentalism sunt doar o masca pentru a ataca ateismul si pentru a incuraja oamenii sa respinga criticile indreptate spre religie, fara ca mai intai sa le analizeze. Nu este decat lipsa de onestitate ascunsa sub o masca pseudo-academica de respectabilitate.

Critica atee are un efect si ceva de oferit, in caz contrar oponentii sai ar fi aratat ce e in neregula cu ea, in loc sa incerce din rasputeri sa o denatureze si sa-i sperie pe oameni, astfel incat acestia sa nu o mai ia in considerare.

Mai trebuie precizat ca respectul si toleranta nu sunt sinonime; toleranta este o atitudine de permisivitate minimala, in timp ce respectul implica ceva mult mai activ si pozitiv. Poti considera ca fiind negativ un lucru pe care il tolerezi (spre exemplu latratul unui caine), dar e oarecum contradictoriu sa gandesti negativ despre un lucru pe care il respecti. Astfel, respectul necesita ca o persoana sa aiba cel putin ganduri, impresii sau emotii pozitive in legatura cu religia, lucru care nu este intotdeauna rezonabil.

Se pare că există impresia destul de populară că religia și credințele religioase merită respect implicit, motiv pentru care ele trebuie respectate. De ce? Ar trebui să respectăm rasismul sau nazismul? Bineînțeles că nu. Credințele nu merită respect neapărat deoarece unele dintre ele sunt imorale, rele sau pur și simplu prostești. Credințele ar putea să câstige respectul cuiva, dar este o abdicare de la responsabilitatea morală și intelectuală să acorzi în mod automat același respect tuturor credințelor. Este de la sine înțeles că nu pot fi tolerate sub nicio formă pretențiile explicite sau insinuante că pentru a fi moral, fericit, pentru a avea valori și un scop în viață, trebuie să fi credincios. Nu pot fi tolerate sub nicio formă presupunerile că pentru a fi bun, blând și de încredere, trebuie să fi credincios. Nu pot fi tolerate sub nicio formă eforturile de a crea privilegii într-un mod nedrept pe baza afilierii la o religie sau la religia creștină.

Mi se pare foarte curios cat de des crestinii cer toleranta pentru religia lor, in timp ce atat de multi dintre ei nu demonstreaza acelasi tip de toleranta fata de altii. Unii crestini sustin ca din moment ce Isus a pretins drepturi exclusive fata de „adevar”, sunt obligati sa nu fie „indulgenti” sau sa „respecte” ceva in afara respectivului „adevar”. Insasi existenta ateilor este considerata un afront de catre anumiti indivizi. Nici macar nu e nevoie sa le critici religia si te vor trata ca si cand i-ai insultat, atat pe ei cat si credinta lor religioasa. Prin simpla folosire a termenului „ateu”, nu numai ca respingi „importanta” credintelor pe care isi bazeaza viata si ca nu le pui in centrul propriei tale vieti, dar le arati ca poti trai o viata cuprinzatoare, interesanta si fericita, fara religie sau teism. Demonstrezi ca religia si teismul pur si simplu nu sunt necesare.

Ateii nu sunt responsabili pentru a-i face pe religiosi sa se simta mai bine in legatura cu religia si teismul lor. Ateii nu sunt responsabili pentru a-i ajuta sa isi valideze teismul religios prin a-i trata cu respect sau deferenta ce nu este meritata. Ateii nu sunt responsabili pentru protejarea sentimentelor teistilor religiosi prin a se abtine de la a vorbi sau de la a scoate in evidenta situatiile in care teistii nu si-au sustinut afirmatiile sau acolo unde au folosit argumente slabe. Teistii care cred ca nu pot face fata critcii directe si char aspre a credintelor religioase si teiste pe care le au, pot recurge oricand la optiunea de a nu le mai aduce in discutie. Este exact aceeași opțiune pe care o are orice persoană în raport cu orice credință: ori îti expui credința în public pentru comentarii și critică, ori o ții pentru tine. Nu ai opțiunea de a iți expune public credința și de a insista după aceea ca toata lumea să ți-o respecte sau să nu ți-o critice.

A se vedea și:
Blasfemie! Blasfe-ție! Blasfe-tuturor!

Revelatia personala

Argumentul din revelații inconsistente, cunoscut și ca problema evitării iadului greșit, este un argument împotriva existenței lui Dumnezeu care afirmă că e puțin probabil ca Dumnezeu să existe, deoarece mulți teologi și adepti ai credinței au produs revelații contradictorii, ce se exclud reciproc. Argumentul afirmă că din moment ce o persoană ce nu a avut revelația trebuie să o accepte sau să o respingă doar pe baza autorității celui care o propune și din moment ce nu există nicio cale pentru un simplu muritor de a decide între pretențiile contradictorii prin investigarea lor, e mai prudentă adoptarea unei poziții rezervate.

Este de asemenea susținut că e dificil de acceptat existența oricărui Dumnezeu fără o revelație personală. Majoritatea argumentelor pentru existența lui Dumnezeu nu aparțin vreunei religii particulare și pot fi aplicate multora dintre ele cu o valabilitate aproape egală. Acceptarea unei anumite religii presupune respingerea celorlalte și datorită confruntării cu atâtea credințe contradictorii în absența unei revelații personale, e dificil a hotărî care dintre ele este corectă. Aceeași problemă a confuziei apare în cazul oricărei persoane căreia cel care crede îi împărtășește revelația personală.

Exemple particulare

Creștinii cred că Iisus este mântuitorul lumii si fiul lui Dumnezeu; evreii și musulmanii nu cred. În mod similar, musulmanii cred în originea divină a Coranului, în timp ce evreii și creștinii nu cred. Există multe exemple ale unor astfel de viziuni contradictorii, schismele ideologice manifestându-se chiar și în cadrul aceleiași religii. Creștinismul, de exemplu, are multe ramuri, nu toate compatibile între ele. Hinduismul, cu multiplele sale zeități văzute ca manifestări ale unui singur zeu suprem, e mai deschis către posibilitatea ca alte religii să fie „adevărate” pentru cei care le urmează, dar pe același principiu se impune respingerea exclusivității cerută de către fiecare din religiile avraamice.

În plus, evenimente care confirmă credința, de tipul viziunilor si miracolelor, sunt semnalate cu regularitate în toate religiile. O zeitate unică asociată cu o anumită credință sau sectă ar fi trebuit fie să-i determine pe adepții altor credințe să aibă experiențe miraculoase sau viziuni prin care să continue să respingă „adevărata” credință, fie să permită altor agenți să creeze respectivele efecte.

Problema nu apare în unele modele teologice. în deism se crede că există un Dumnezeu, dar se presupune că nu există miracole sau revelații divine, astfel de fenomene fiind considerate ca având explicații naturale. În unele forme de panteism (unde Dumnezeu este universul) sau în pandeism (unde dumnezeu a devenit universul), aparația multor revelații divine inconsistente sau miracole ar putea rezulta în mod neintenționat din însăși natura divină a universului.

Descriere matematică

Dacă ar fi să presupunem că:

Existența „unui” zeu este o certitudine,

Există un număr (n) de interpretări distincte, mutual exclusive ale acelui zeu în care cineva ar putea crede,

Nu există niciun mod în care se poate realiza care, dacă măcar una dintre acestea, este adevărată a priori

atunci echiprobabilitatea de a fi ales practicarea religiei corecte (datorită felului în care am fost crescuți sau acceptând Pariul lui Pascal) este 1⁄n. Prin urmare, în cazul în care există mai mult de două credințe distincte, probabilitatea ca o persoană care ar alege să creadă în oricare din ele să o fi ales pe cea corectă ar fi mai puțin de jumătate (50% sau 1⁄2).

Întrucât există sute de religii, unele având mii de secte, cu interpretări contradictorii, probabilitatea ca religia unei anumite persoane să fie adevărată (în timp ce toate celelalte sunt false) este foarte mica.

Apariții

Argumentul apare, printre altele, în Dicționarul Filozofic al lui Voltaire. Se regăsește și în afirmația lui Denis Diderot, conform căreia indiferent ce dovezi sunt oferite pentru existența lui Dumnezeu în creștinism, „un imam poate raționa în același mod”.

^ Diderot, Denis (1875–77) [1746]. J. Assézar. ed (in French). Pensées philosophiques, LIX, Volume 1. pp. 167.

Argumentul revelațiilor inconsistente

%d bloggers like this: