Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Tag Archives: traditia crestina

Păcatul păcatului originar

Doctrina Căderii este scornirea creștină ce ar trebui să ofere o reconciliere între imperfecţiunea lumii şi perfecţiunea presupusului său creator. Conform acestei doctrine, creaţia lui Dumnezeu a fost iniţial bună dar apoi, primul om (Adam) a păcătuit. Ca urmare a „căderii”, păcatul a intrat în lume şi acum toţi suferă nenorocirile datorate păcatului originar.

Această doctrină este o parte importantă a tradiţiei creştine: nu numai că îl exonerează pe domnul zeu de responsabilitatea pentru existenţa răului, dar înrădăcinează de asemenea ideea că păcatul e universal şi prin urmare toată lumea are nevoie de salvare. Doctrina păcatului originar este fundamentală pentru demersul teologic.

Voi divaga aici pentru a face o paralelă între Căderea omului şi altă fabulă cu un mesaj foarte similar. Dacă ne uităm în mitologia greacă, vom descoperi o poveste despre un titan numit Prometeu, care nu doar face omenirea din lut, dar şi sfidează zeii şi pe Zeus însuşi, oferind umanităţii darul focului. Dacă examinăm această poveste cu atenţie vom găsi o naraţiune similară, avându-l ca protagonist pe Prometeu, un erou tragic ce oferă omenirii cunoaşterea în forma focului şi îi face astfel pe oameni să conştientizeze că pot deveni mai mult decât sunt, dar provoacă de asemenea o mare suferinţă umanităţii, pentru că acea cunoaştere se presupune că ar fi fost menită doar pentru zei, iar deţinerea ei de către oameni este un afront la adresa acestora. Pentru ca zeii să-şi împartă „dreptatea” împotriva umanităţii, fiica lui Prometeu, Pandora, este păcălită de către aceştia să deschidă o cutie care eliberează multă suferinţă în lume, iar Prometeu însuşi este pedepsit printr-un vultur care îi mănâncă zilnic ficatul, ce se regenerează şi este în mod repetat mâncat pentru eternitate.

Versiunea Ortodoxiei Răsăritene privind păcatul originar susţine că păcatul provine de la Diavol, „Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început (1 Ioan 3:8 )”. Ei consideră că introducerea păcatului strămoşesc în rasa umană a afectat mediul ulterior al omenirii (a se vedea de asemenea Traducianismul). Cu toate acestea, nu au acceptat niciodată noţiunile de păcat originar şi vină ereditară ale lui Augustin de Hipona.

Povestea spune cam aşa: un şarpe vorbitor a convins-o pe Eva să mănânce fructul interzis din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest lucru s-a întâmplat după ce Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei să se bucure împreună de orice din așa-zisa grădină a Edenului, cu excepţia fructului din pomul cunoaşterii. Rezultă astfel că ignoranţa este un lucru nobil când e vorba de credinţă. Cunoaşterea este periculoasă. Ignoranţii sunt mult mai uşor de controlat. Acum Dumnezeu, fiind omniscient, ştia dinainte că toate acestea urmau să se întâmple. Ştia despre şarpe. Ştia că vor mânca fructul. Ştia că va pedepsi omenirea din acest motiv. Din cauza acestei abateri, omenirea este împovărată pentru eternitate cu păcatul originar. Bărbaţii trebuie să muncească pământul, femeile simt dureri în timpul naşterii şi cel mai rău dintre toate, şerpii trebuie să se târască pe sol.

Deşi sunt practic identici din punct de vedere genetic, perechea iniţială face sex şi produce nişte copii. Aceşti copii fac de asemenea sex incestuos şi fac mai mulţi copii. Şi astfel descendenţa continuă până când fructul cunoştinţei binelui şi răului le dezvăluie că incestul este un păcat. Iar pentru a depăşi păcatul originar şi a fi primit „în cer”, trebuie să fi botezat: o metodă convenabilă pentru biserică de a eticheta oamenii.

Dată fiind înțelegerea pe care o avem asupra universului și lucruri precum evoluția și ADN-ul, ideea că această poveste poate fi literală este pur și simplu imbecilă.

Sunt mai multe motive pentru a accepta că moartea există/este necesară, indiferent de săvârşirea sau nu a unui păcat originar:
1. Reproducerea necontrolată ar duce la nişte nivele de coşmar de suprapopulare într-un interval de timp foarte scurt
2. Nenumărate organisme mici sunt ucise în mod obişnuit în timp ce organismele mai mari mănâncă sau se deplasează
3. Multe organisme mor accidental
5. Cicluri ecologice vitale nu pot funcţiona, dacă organismele nu mor

Ni se spune că Adam şi Eva nu au ascultat o poruncă. Şi din cauza acelei erori, ei şi tot restul umanităţii (care nu a avut nimic de-a face cu alegerea respectivă) sunt condamnaţi la o eternitate de suferinţe oribile. Dacă Adam și Eva nu deosebeau între bine și rău, atunci de unde să știe că e greșit să nu asculți de zeul suprem?

Și oricum, porunca „Nu mâncaţi din acest pom!” este una dintre acele reguli fără o conotaţie morală sau imorală clară. În afară de ameninţarea capricioasă a lui Dumnezeu, nu pare să mai fie nimic rău în legătură cu mâncatul din pom, care ar putea să justifice clasificarea ei ca imorală.

În cele din urmă, a fi un individ matur, responsabil şi autonom moral nu poate fi consecinţa unei ascultări oarbe. În schimb, aceste lucruri se datorează deciziilor informate, bazate pe raţiune şi principii. Nu avem nevoie de ordine/avertismente de la zeii locali, avem nevoie de explicaţii, motive şi argumente. Avem nevoie să fim convinşi că fapta X este cea corectă, nu ameninţaţi, mustraţi sau învinovăţiţi şi înfricoşaţi pentru a nu o face.

Prin dezvoltarea capacităţii de a discerne nimeni nu va avea în mod evident de suferit, nu se încalcă niciun principiu kantian privind respectarea persoanelor, nu pare ceva deosebit de egoist sau neglijent. În toate secolele de când auzim cât de rea şi cât de mult merită pedepsită umanitatea, ne-am oprit vreodată să ne întrebăm: Ce anume era în neregulă cu mâncatul din fructul acelui copac? Şi acum că îmi pun această întrebare este evident că nu era nimic în neregulă cu acea acţiune, cel puţin din perspectiva detaliilor poveştii care ne-a fost spusă.

Şi cu siguranţă nu e nimic atât de rău privitor la acea acţiune, încât să justifice amenințarea cu pedeapsa eternă, folosită cu îngâmfare de către creştini. De fapt, ai putea crede că în general obţinerea de cât mai multă cunoaştere despre lume, inclusiv cunoaştere despre bine şi rău e un lucru pozitiv. Cum ai putea ştii să faci ceea ce e bine, dacă nu ştii să faci diferenţa între cele două? Ignoranţa este evident dăunătoare, ignoranţa intenţionată e şi mai rea.

Religioșii vor insista bineînţeles că a avea discernământ e dăunător. Dar nu această acţiune în sine dăunează de fapt cuiva — crearea aparent întâmplătoare a acestei reguli de către Dumnezeu şi dorinţa lui ulterioară de a condamna la iad umanitatea cauzează suferinţa, nu actul de a învăţa deosebirea dintre bine şi rău. Răul care loveşte umanitatea ca rezultat al păcatului nu e vina omenirii sau a fructului oprit. Dumnezeu este cauza acestei suferinţe. Dumnezeu este cel care alege să pedepsească (deşi probabil s-ar putea abţine) prin suferinţă eternă umanitatea.

Creştinii care folosesc „păcatul” lui Adam şi al Evei din Eden ca să justifice mânia lui Dumnezeu împotriva umanităţii fac o greşeală similară cu cea a victimei unei violenţe în familie, care după ce este bătută de soţul său josnic, îl apără şi îi justifică acestuia acţiunea: „Nu prea puteţi să-l învinovăţiţi pe el pentru că m-a bătut. Nu i-am pregătit cina la timp şi nu am făcut curăţenie. Chiar am meritat acea bătaie. El m-a avertizat că dacă nu fac ce mi-a spus, mă va bate. Aşa că e doar vina mea, de fapt. Am meritat-o.”

Ar trebui să fim indignaţi, înfuriaţi din punct de vedere moral, că creştinii ar vrea să acceptăm această pervertire a moralităţii reale. Ar trebui să fim şocaţi de aroganţa lor. Ar trebui să recunoaştem natura meschină, juvenilă şi insultătoare a modelului păcatului originar. La fel cum ar trebui să le respingem încercările de a învinovăţi umanitatea (şi pe urmaşii lor îndepărtaţi şi neavizaţi) pentru pedepse infernale, în locul tiranului volatil şi capricios, care le-ar provoca. Adevăratul rău este în propagarea acestei misantropii perverse de către creştini. Doctrina păcatului originar răspândeşte umilire, mâhnire, ură de sine şi minciuni despre adevărata natură umană.

Feriți-vă de dogmă și nu păstrați credința!

Advertisements
%d bloggers like this: