Ideea de răscumpărare a păcatelor este în opinia mea respingătoare. Eu nu aș arunca nenumăratele păcate personale pe umerii unui țap ispășitor, așteptându-mă ca ele să-mi fie expiate. Și pe bună dreptate, în prezent ironizăm societățile barbare în care încă se practică astfel de aberații.
Nu putem spera, asemeni țăranilor înfricoșați din antichitate, să ne transferăm toate greșelile unui țap și apoi să alungăm nefericitul animal în deșert. În prezent, sintagma „țap ispășitor” califică în mod corect această idee ca fiind demnă de oprobriu. Religia este paradigma țapului ispășitor cu litere mari.
Răscumpărarea păcatelor nu are nicio valoare morală. După cum remarca și Thomas Paine, oricine dorește poate plăti datoria altei persoane sau îi poate lua chiar locul în închisoare. Se numește sacrificiu de sine. Dar nu considera infracțiunile ca aparținându-i, deoarece în primul rând nu le-a săvârșit el și probabil nu le-ar săvârsi niciodată și în al doilea rând, o astfel de atitudine nu l-ar absolvi de responsabilitate pe adevăratul vinovat.
Astfel că întregul aparat de mântuire și iertare mi se pare profund imoral, în timp ce noțiunea de adevăr revelat este o insultă la adresa conceptului de inteligență liberă, absolvindu-ne în mod voit de sarcina nu tocmai ușoară de a ne rezolva individual problema etică.
Isus crucificat
Dacă Isus pretinde că e în stare să ia păcatele tuturor asupra sa, să ne amintim ce înseamnă asta: o idee revoltătoare de sacrificiu uman, de ispășire a păcatelor prin alcineva, de țap ispășior, de a pune propriile greșeli în spinarea altuia, omorându-l, acesta luând astfel greșelile tale cu el, ideea respingătoare din punct de vedere moral a ispășirii păcatelor prin altcineva.
Aș putea să vă plătesc datoria, aș putea chiar să fac închisoare în locul vostru dacă aș fi suficient de curajos sau dacă mi s-ar permite, dar nu aș putea să vă absolv de responsabilitate, pentru că ar fi imoral să procedez astfel. Nu ați avea niciun drept să-mi cereți asta, pentru că o asemenea responsabilitate nu poate fi eludată. Însăși ideea de moralitate se bazază pe asumarea responsabilității.
Cu toate acestea, creștinismul propune ideea respingătoare a ispășirii păcatelor fără asumarea responsabilitații. Dacă cel care oferă așa ceva nu e Dumnezeu, ideea este atât de absurdă încât devine comică. Toți putem înțelege cum un om iartă ofensele ce i s-ar putea aduce: mă calci pe bătături – te iert, îmi furi banii – te iert. Dar ce am putea crede despre un om neofensat și nejefuit, care îți spune că te iartă pentru că ai jignit sau jefuit pe altcineva?
Prostie nebunească este cea mai amabilă descriere pe care ar trebui să o dăm unui astfel de comportament. Cu toate acestea, chiar asta a făcut Isus: le-a spus oamenilor că păcatele le-au fost iertate, fără să se consulte cu cei prejudiciați de respectivele păcate.
Fără să ezite, el s-a comportat ca și cum ar fi fost pricipala parte vătămată în toate ofensele. Acest comportament e logic doar dacă el ar fi fost Dumnezeu, ale cărui legi au fost încălcate și a cărui iubire este rănită prin fiecare păcat.
Din gura oricărui vorbitor care nu este Dumnezeu, cuvintele sale n-ar putea fi privite altfel decât dovezi de imbecilitate și vanitate, de neegalat de către orice alt personaj din istorie. Și dacă s-ar dovedi că acest individ nebun a existat cu adevărat, ceea ce nu se poate dovedi, creștinii tot ar mai avea o mulțime de lucruri de explicat.
Tot ar mai trebui să răspundă la obiecții, de la ispășirea păcatelor prin altcineva până la iubirea dușmanilor și absența grijii pentru nevoile zilei de mâine, toate acestea sunt învățături imorale care au făcut și continua să facă un imens rău moral și fizic speciei noastre. Și până când nu vom depăși acest nonsens, nu avem nicio șansă de emancipare.
Vezi și:
Existența lui Isus
Umanism Secular 
Thomas Paine din care citezi fiind un precursor al socialismului utopic alaturi de Raynal, Marat, Babeuf, si alti ‘rivolutionari de profesie’ si by the way..mason, n’asa? restu ‘argumentelor’ anti crestinism sunt atat de infantile incat nici nu merita un raspuns detaliat fiind in categoria diatribei.e veche tehnica de manipulare..haaat..din epoca ‘iluminismului’ si a ‘revolutiei franceze’
Thomas Paine a fost unul dintre cei mai mari susținători ai libertății din istorie, iar Declarația sa a Drepturilor Omului, publicată pentru prima dată în 1791, este elementul cheie ce a contribuit la reputația sa. Inspirat de indignarea față de atacul lui Edmund Burke la adresa Revoluției Franceze, lucrarea lui Paine apără cu pasiune drepturile inalienabile ale omului. Cartea lui Paine reprezintă baza filosofică pe care s-au întemeiat Statele Unite, și după cum bine zicea Hitchens, „într-un timp în care atât drepturile cât și rațiunea erau atacate”, viața și opera lui Thomas Paine „vor face întotdeauna parte din arsenalul de care vom avea nevoie să depindem”.
Critica lui Thomas Paine la adresa monarhiei și introducerea conceptului de drepturi ale omului au influențat atât Revoluția Franceză, cât și pe cea americană. Paine poate fi criticat pentru că a făcut apel la o stare idealizată a naturii, mișcare de retorică prin care a postulat fie un trecut mitic, fie un viitor utopic, ce au destructurat ulterior tradiția radicală, neanticipând însă că revoluțiile cu punct de plecare ideologic vor conduce la tiranie. Drepturile Omului ale lui Thomas Paine sunt o sursă de inspirație, dar și un plan atent forjat pentru o mai rațională și decentă ordine socială, atât pe plan inten, cât și pe scena internațională.
Paine, un deist care a respins zeul ortodox al teismului, a fost un susținător fervent al democrației, meritocrației și al drepturilor omului împotriva abuzurilor și nedreptăților care aveau la bază privilegii ereditare și reguli arbitrare („nicio impozitare fără reprezentare”), un susținător fervent al separării bisericii de stat și un adversar declarat al sclaviei. Gândirea liberă are astfel destule și întemeiate motive pentru a fi recunoscătoare d-lui Paine.
Deși nu există dovezi că ar fi fost el însuși francmason [ref1], la întoarcerea sa în America din Franța, Paine a scris „Un eseu despre originea Francmasoneriei (1803-1805)”, în care susținea că francmasoneria ar proveni din religia vechilor Druizi. În acest eseu, mai declara că „religia creștină este o parodie a cultului soarelui, în care este substituit soarele printr-un om numit Hristos, acordându-i acestuia venerația inițial destinată soarelui.”
[ref1]
Shai Afsai (Fall 2010). „Eseul masonic al lui Thomas Paine și întrebarea dacă a făcut sau nu parte din Fratenitatea francmasonică”. Philalethes 63 (4): 138–144. Retrieved March 5, 2011.„Întrucât nu a fost cu siguranța maestru mason când a scris eseul și deoarece nu există nicio dovadă care să ateste că s-ar fi înscris ulterior în această organizație, se poate concluziona așa cum au făcut-o Mackey, Newton și alții că Paine nu a fost un francmason.”
Arată-mi unde este opoziția față de practicarea creștinismului și promovarea intoleranței față de creșțini. Nu caut suprimarea cu forța a religiei sau a drepturilor oamenilor de a își exercita credințele iraționale și nici nu consider că acestea vor dispărea prea curând. Încerc întotdeauna să dau un răspuns sensibil și rezonabil, ceea ce mai mereu este ciudat, consumă foarte mult timp și se dovedește a fi fără rost. De asemenea, este greșit a judeca un lucru ca fiind bun sau rău în funcție de locul sau persoana de la care provine. Apelul la prejudecățile ce tronează asupra originii unui lucru este o greșeală de tip „red herring”. Aceasta greșeală este utilizată cu același scop ca atacul la persoană, dar face apel la prejudecățile existente, referitoare la contextul sau sursa unui lucru. Deci, răscumpărarea păcatelor nu are nicio valoare morală. Aștept un contraargument, oricât ar fi el de infantil.
Pingback: Moralitate Religioasă | Umanism Secular