"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens
Educația religioasă în școli ar trebui să ne îngrijoreze. Școlile acționează in loco parentis într-un sens real (nu doar legal). Iar copiii de astăzi vor ajunge la rândul lor părinți.
Putem disocia între o persoană care adoptă anumite poziții pentru că așa i s-a spus că trebuie să gândească și o persoană care știe cum să sorteze între material adevărat sau fals, util sau nefolositor. Prima este asociată cu îndoctrinarea religioasă, acceptând în mod necritic ce au spus „bătrânii”; cea de-a doua este adesea asociată cu gândirea științifică. Felul în care gândim, utilizarea dovezilor, logica, etica, sunt toate lucruri importante.
Este tragic atunci când miturile, legendele și hiperbola religioasă ajung să se contopească în mod indistinct cu adevărul factual la maturitate. Copiii trebuie să învețe cum, nu ce să gândească.
îndoctriná vb., a învăța (o persoană sau un grup) să accepte un set de credințe în mod necritic
Întrebarea „Trebuie religia să fie predată în școli?” îmi provoacă o grimasă. Înainte de a răspunde întrebării capcană, aș cere lămuriri în legătura cu religia la care se face referire. De cele mai multe ori, persoana care întreabă așa ceva redefinește intenționat sau din ignoranță cuvântul „religie” ca având înțelesul de ortodoxism răsăritean, o subdenominație fundamentalistă a uneia dintre cele trei mari monoteisme. Oricum nu contează foarte mult dacă este vorba despre creștinismul ortodox răsăritean sau vreo altă „unică credință adevărată”, din moment ce niciuna nu se bazează pe dovezi. Copiii ar trebui să învețe să creadă în ei înșiși și să se bazeze pe propriile abilități, în loc de a spera că vreun omuleț magic din ceruri îi face să aibă succes cât timp îl vor venera. Și în plus față de asta, România este deja într-o poziție deloc de invidiat, la sfârșitul listei de țări industrializate când vine vorba de predarea evoluției în școlile publice.
Ca o consecință, o mare parte din populația adultă îmbrățișează deschis creaționismul și respinge evoluția. Respingerea rațiunii, această revenire a religiei în mijlocul căreia ne regăsim, pune în primejdie statutul nostru internațional. Cum poate o națiune handicapată științific să fie competitivă la nivel global? Ce înseamnă acest lucru pentru viitor, când un procent înfiorător din populație respinge adevărul factual și îmbrățișează fabula? Nu consider că vreo religie ar trebui introdusă vreodată în școlile publice ale vreunei țări. Locul zeilor este în templele trecutului și nu în școlile prezentului. Așa ceva este de-a dreptul dezgustător și dăunător atât individului, cât și societății.
Îndoctrinarea ortodoxă ar trebui eliminată numaidecât din instituțiile publice. Nu trebuia să i se permită accesul de la bun început. Educația despre religie ar putea fi în schimb introdusă ca ramură a antropologiei, elevii putând să studieze mitul iudeocreștin laolaltă cu cel babilonian, viking, aztec, maori, egiptean șamd. În cele din urmă, nu este nimic în neregulă cu a preda mitul genezei, câtă vreme te asiguri că este clar că se vorbește despre un simplu mit, ca un mit hindus sau dintr-o altă zonă.
În plus față de religie comparativă, iată alte două materii ce ar putea fi ușor introduse în programă, evitând riscul îndoctrinării sau instrucției religioase: Etică – acoperind subiecte precum metaetica, etica normativă, etica aplicată și logică deontică. Filosofia religiei – acoperind subiecte precum argumentul din design, argumentul ontologic, argumentul din credință, pariul lui Pascal, precum și refutările acestora.
Un studiu imparțial și academic al pretențiilor emise de religii, spre deosebire de toceala devoțională și de a repeta papagalicește pasajele mai digerabile din biblie, aproape inevitabil va duce un gânditor liber să realizeze: Sunt nenumărate religii pe planetă și mai toate susțin că sunt singura credință adevărată. Nu toate pot avea dreptate, însă toate se pot înșela.
Doctrina Căderii este scornirea creștină ce ar trebui să ofere o reconciliere între imperfecţiunea lumii şi perfecţiunea presupusului său creator. Conform acestei doctrine, creaţia lui Dumnezeu a fost iniţial bună dar apoi, primul om (Adam) a păcătuit. Ca urmare a „căderii”, păcatul a intrat în lume şi acum toţi suferă nenorocirile datorate păcatului originar.
Această doctrină este o parte importantă a tradiţiei creştine: nu numai că îl exonerează pe domnul zeu de responsabilitatea pentru existenţa răului, dar înrădăcinează de asemenea ideea că păcatul e universal şi prin urmare toată lumea are nevoie de salvare. Doctrina păcatului originar este fundamentală pentru demersul teologic.
Voi divaga aici pentru a face o paralelă între Căderea omului şi altă fabulă cu un mesaj foarte similar. Dacă ne uităm în mitologia greacă, vom descoperi o poveste despre un titan numit Prometeu, care nu doar face omenirea din lut, dar şi sfidează zeii şi pe Zeus însuşi, oferind umanităţii darul focului. Dacă examinăm această poveste cu atenţie vom găsi o naraţiune similară, avându-l ca protagonist pe Prometeu, un erou tragic ce oferă omenirii cunoaşterea în forma focului şi îi face astfel pe oameni să conştientizeze că pot deveni mai mult decât sunt, dar provoacă de asemenea o mare suferinţă umanităţii, pentru că acea cunoaştere se presupune că ar fi fost menită doar pentru zei, iar deţinerea ei de către oameni este un afront la adresa acestora. Pentru ca zeii să-şi împartă „dreptatea” împotriva umanităţii, fiica lui Prometeu, Pandora, este păcălită de către aceştia să deschidă o cutie care eliberează multă suferinţă în lume, iar Prometeu însuşi este pedepsit printr-un vultur care îi mănâncă zilnic ficatul, ce se regenerează şi este în mod repetat mâncat pentru eternitate.
Versiunea Ortodoxiei Răsăritene privind păcatul originar susţine că păcatul provine de la Diavol, „Cine păcătuieşte, este dela diavolul, căci diavolul păcătuieşte dela început (1 Ioan 3:8 )”. Ei consideră că introducerea păcatului strămoşesc în rasa umană a afectat mediul ulterior al omenirii (a se vedea de asemenea Traducianismul). Cu toate acestea, nu au acceptat niciodată noţiunile de păcat originar şi vină ereditară ale lui Augustin de Hipona.
Povestea spune cam aşa: un şarpe vorbitor a convins-o pe Eva să mănânce fructul interzis din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest lucru s-a întâmplat după ce Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei să se bucure împreună de orice din așa-zisa grădină a Edenului, cu excepţia fructului din pomul cunoaşterii. Rezultă astfel că ignoranţa este un lucru nobil când e vorba de credinţă. Cunoaşterea este periculoasă. Ignoranţii sunt mult mai uşor de controlat. Acum Dumnezeu, fiind omniscient, ştia dinainte că toate acestea urmau să se întâmple. Ştia despre şarpe. Ştia că vor mânca fructul. Ştia că va pedepsi omenirea din acest motiv. Din cauza acestei abateri, omenirea este împovărată pentru eternitate cu păcatul originar. Bărbaţii trebuie să muncească pământul, femeile simt dureri în timpul naşterii şi cel mai rău dintre toate, şerpii trebuie să se târască pe sol.
Deşi sunt practic identici din punct de vedere genetic, perechea iniţială face sex şi produce nişte copii. Aceşti copii fac de asemenea sex incestuos şi fac mai mulţi copii. Şi astfel descendenţa continuă până când fructul cunoştinţei binelui şi răului le dezvăluie că incestul este un păcat. Iar pentru a depăşi păcatul originar şi a fi primit „în cer”, trebuie să fi botezat: o metodă convenabilă pentru biserică de a eticheta oamenii.
Dată fiind înțelegerea pe care o avem asupra universului și lucruri precum evoluția și ADN-ul, ideea că această poveste poate fi literală este pur și simplu imbecilă.
Sunt mai multe motive pentru a accepta că moartea există/este necesară, indiferent de săvârşirea sau nu a unui păcat originar:
1. Reproducerea necontrolată ar duce la nişte nivele de coşmar de suprapopulare într-un interval de timp foarte scurt
2. Nenumărate organisme mici sunt ucise în mod obişnuit în timp ce organismele mai mari mănâncă sau se deplasează
3. Multe organisme mor accidental
5. Cicluri ecologice vitale nu pot funcţiona, dacă organismele nu mor
Ni se spune că Adam şi Eva nu au ascultat o poruncă. Şi din cauza acelei erori, ei şi tot restul umanităţii (care nu a avut nimic de-a face cu alegerea respectivă) sunt condamnaţi la o eternitate de suferinţe oribile. Dacă Adam și Eva nu deosebeau între bine și rău, atunci de unde să știe că e greșit să nu asculți de zeul suprem?
Și oricum, porunca „Nu mâncaţi din acest pom!” este una dintre acele reguli fără o conotaţie morală sau imorală clară. În afară de ameninţarea capricioasă a lui Dumnezeu, nu pare să mai fie nimic rău în legătură cu mâncatul din pom, care ar putea să justifice clasificarea ei ca imorală.
În cele din urmă, a fi un individ matur, responsabil şi autonom moral nu poate fi consecinţa unei ascultări oarbe. În schimb, aceste lucruri se datorează deciziilor informate, bazate pe raţiune şi principii. Nu avem nevoie de ordine/avertismente de la zeii locali, avem nevoie de explicaţii, motive şi argumente. Avem nevoie să fim convinşi că fapta X este cea corectă, nu ameninţaţi, mustraţi sau învinovăţiţi şi înfricoşaţi pentru a nu o face.
Prin dezvoltarea capacităţii de a discerne nimeni nu va avea în mod evident de suferit, nu se încalcă niciun principiu kantian privind respectarea persoanelor, nu pare ceva deosebit de egoist sau neglijent. În toate secolele de când auzim cât de rea şi cât de mult merită pedepsită umanitatea, ne-am oprit vreodată să ne întrebăm: Ce anume era în neregulă cu mâncatul din fructul acelui copac? Şi acum că îmi pun această întrebare este evident că nu era nimic în neregulă cu acea acţiune, cel puţin din perspectiva detaliilor poveştii care ne-a fost spusă.
Şi cu siguranţă nu e nimic atât de rău privitor la acea acţiune, încât să justifice amenințarea cu pedeapsa eternă, folosită cu îngâmfare de către creştini. De fapt, ai putea crede că în general obţinerea de cât mai multă cunoaştere despre lume, inclusiv cunoaştere despre bine şi rău e un lucru pozitiv. Cum ai putea ştii să faci ceea ce e bine, dacă nu ştii să faci diferenţa între cele două? Ignoranţa este evident dăunătoare, ignoranţa intenţionată e şi mai rea.
Religioșii vor insista bineînţeles că a avea discernământ e dăunător. Dar nu această acţiune în sine dăunează de fapt cuiva — crearea aparent întâmplătoare a acestei reguli de către Dumnezeu şi dorinţa lui ulterioară de a condamna la iad umanitatea cauzează suferinţa, nu actul de a învăţa deosebirea dintre bine şi rău. Răul care loveşte umanitatea ca rezultat al păcatului nu e vina omenirii sau a fructului oprit. Dumnezeu este cauza acestei suferinţe. Dumnezeu este cel care alege să pedepsească (deşi probabil s-ar putea abţine) prin suferinţă eternă umanitatea.
Creştinii care folosesc „păcatul” lui Adam şi al Evei din Eden ca să justifice mânia lui Dumnezeu împotriva umanităţii fac o greşeală similară cu cea a victimei unei violenţe în familie, care după ce este bătută de soţul său josnic, îl apără şi îi justifică acestuia acţiunea: „Nu prea puteţi să-l învinovăţiţi pe el pentru că m-a bătut. Nu i-am pregătit cina la timp şi nu am făcut curăţenie. Chiar am meritat acea bătaie. El m-a avertizat că dacă nu fac ce mi-a spus, mă va bate. Aşa că e doar vina mea, de fapt. Am meritat-o.”
Ar trebui să fim indignaţi, înfuriaţi din punct de vedere moral, că creştinii ar vrea să acceptăm această pervertire a moralităţii reale. Ar trebui să fim şocaţi de aroganţa lor. Ar trebui să recunoaştem natura meschină, juvenilă şi insultătoare a modelului păcatului originar. La fel cum ar trebui să le respingem încercările de a învinovăţi umanitatea (şi pe urmaşii lor îndepărtaţi şi neavizaţi) pentru pedepse infernale, în locul tiranului volatil şi capricios, care le-ar provoca. Adevăratul rău este în propagarea acestei misantropii perverse de către creştini. Doctrina păcatului originar răspândeşte umilire, mâhnire, ură de sine şi minciuni despre adevărata natură umană.
Apologetica creștină este prin definiție o afacere lipsită de onestitate. Oricine o practică se angajează (conștient sau nu) într-o încercare de a răspândi informații false. Scopul de bază al apologeților creștini este să spună tot ce le trece prin cap pentru a susține creștinismul, indiferent dacă ceea ce spun este sau nu adevărat.
Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
Țuțea insistă că viața mea nu are niciun sens. Am bănuiala că el definește implicit „sensul” prin prisma propriei preconcepții, utilizând raționamentul circular. Negarea faptului că viața are sens pentru atei este o dovadă de aroganță. A gândi că viața cuiva este importantă doar atunci când se agață de ceva care eludează legile fizicii este cel puțin bizar. Ba mai mult, este monstruos de egocentric a gândi că propria viață are o importanță atât de transcendentă, încât ego-ul ar trebui să depășească viața planetelor, stelelor sau galaxiilor.
Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Premisa implicită și nedemonstrată a pasajului de mai sus este la fel de dubioasă. De ce credința în existența unei ființe supranaturale ar trebui să dea mai mult sens vieții ființei umane? Din moment ce știm că viața este trecătoare, ar trebui să ne străduim să trăim toate experiențele semnificative de care suntem în stare, în intervalul scurt pe care îl avem la dispoziție. Mesajul pe care ar trebui să ni-l transmită cunoașterea pe care o avem despre propria mortalitate e că numărul de zile, ore și minute al fiecărei persoane este limitat. Prin urmare, ar trebui să ne străduim să dăm un sens fiecăruia dintre aceste minute, ore și zile, ar trebui să ne străduim să le umplem cu înțelegere și dobândire de înțelepciune, prin compasiune pentru cei mai puțin norocoși, cu dragoste pentru prieteni și familie, cu o muncă bine făcută, cu luptă împotriva răului și a obscurantismului.
Martin Luther King, Jr. ne-a învățat să apreciem oamenii nu după culoarea pielii și preferința pentru un anume zeu, ci după caracter. Cu toate acestea, mulți apologeți creștini nu judecă oamenii după caracter, ci după culoarea credinței religioase. Dacă aveți un alt parcurs biografic și felul în care vă raportați la religie nu este în acord cu cel al fundamentaliștilor, pentru acest motiv singular veți fi declarați drept lipsiți de caracter. Apologeții promovează prejudecata religioasă nesănătoasă (și lipsită de etică) a ostilității chiar și față de persoanele care au o înțelegere mai vastă asupra problemei.
Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.
Din nou, problema lipsei de sens în absența unor credințe netestate. O dată sau de două ori pe lună, mă implic în dezbateri publice cu cei a căror nevoie imperioasă este de a atrage și de a câștiga aprobarea ființelor supranaturale. Deseori, atunci când îmi exprim părerea că nu există nicio dimensiune supranaturală și mai ales una care să fie doar sau în mod special accesibilă pentru teiștii religioși și că lumea naturală este suficient de minunată, miraculoasă chiar, atrag priviri compătimitoare și întrebări anxioase.
Sunt întrebat cum în acest caz pot găsi un sens și un scop în viață. Cum poate un „materialist”, care nu crede în viața de după moarte, să decidă ce este important? În funcție de dispoziție, uneori mă abțin de la a sublinia cât de flagrant insultătoare și condescendente sunt astfel de întrebări. Sunt pe picior de egalitate cu întrebarea la fel de subtilă: Dacă nu crezi în zeul nostru, ce te oprește să furi, să minți, să violezi, să ucizi după bunul plac?
O viață care presupune măcar un strop de prietenie, iubire, ironie, umor, paternitate, literatură, muzică și oportunitatea de a lua parte la bătăliile pentru eliberarea celorlalți nu poate fi numită „lipsită de sens”, decât în cazul în care persoana ce o trăiește este și un existențialist care a decis să și-o eticheteze astfel. E posibil ca toată existența să fie o farsă absurdă, dar nu e posibil să-ți trăiești viața de zi cu zi, ca și cum ar fi așa. În timp ce lipsa de sens și utilitatea ar trebui definite, ideea că viața umană trebuie irosită cu expieri vinovate, înspăimântătoare, egocentrice ale unor non-entități supranaturale este pur și simplu absurdă și respingătoare.
Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
Ființele umane (atei și teiști deopotrivă) se disting de alte primate prin locomoția bipedă și în mod special prin neocortexul mai dezvoltat, cortexul prefrontal și lobii temporali, ce ne permit nivele crescute de raționament abstract, limbaj, rezolvarea problemelor și cultură prin deprinderi sociale. Am observat adesea greșeala de a contrasta materialismul (ca preocupare cu obiectele și conforturile materiale) cu superstițiile religioase. Dacă ateii nu au o religie anume sau credințe netestate, înseamnă că tot ce le rămâne este confortul material. În realitate, un astfel de materialism poate fi de asemenea contrastat cu valorile culturale și intelectuale. Este loc destul pentru un ateu să aibă interese care nu sunt materiale, fără să aibă nevoie de religie sau teism sau credințe bizare în general.
De asemenea, este important să evidențiem că materialismul nu trebuie demis fără recurs. Nu este greu să argumentăm împotriva unei preocupări cu bunurile materiale și confortul care ne deconectează de la valorile culturale și intelectuale, dar nici nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de ideea conform căreia confortul material nu are absolut nicio valoare și trebuie demis întru totul. Suntem ființe fizice și materiale, până la urmă și asta înseamnă ca astfel de conforturi materiale sunt parte din viețile noastre. Dacă le respingem complet, respingem parte din ce este bun din viață. Ceea ce trebuie să facem, este să ajungem la un fel de consens rezonabil între bunurile materiale și valorile intelectuale sau culturale. Nu avem nevoie însă de zei sau religii care să ne ajute să atingem un astfel de consens.
În spiritul discursului virulent al lui Petre Tuțea, putem spune că ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă, în aceeași măsură în care teiștii religioși ne deosebesc de bolnavii psihici prin faptul că avem temple și biserici în locul spitalelor de nebuni. Însă nu așa se argumentează corect o poziție.
Țuțea dezamăgește prin inconsistențe logice și teribilism de limbaj și idei. Erorile de argumentare prin care își glorifică zeul preferat se împletesc diafan cu atacuri la persoană („iar ca ateu, ăsta moare ca un dihor”). Logoreea sa mistico-intelectuală poate impresiona doar neuronul hipnotizat al unui creștin cu pretenții de erudiție sau spiritul combativ al unui religios aflat în criză de argumente solide.
De aceea trebuie să realizăm că la 23 de ani de la moartea exaltatului eseist, deși foarte târziu, ar fi cazul să renunțăm la infantilisme și tactici mișelești, în favoarea unui discurs coerent și rațional, mult mai benefic societății umane.
Pentru câteva zile Bucureștiul va fi „capitala” mondială a umaniștilor, ateilor, scepticilor, liber-cugetătorilor, seculariștilor și a tuturor celor care susțin libertatea de conștiință a fiecărui individ.
Sâmbătă, 25 mai, se va desfășura prima conferinţă secular-umanistă internaţională din Europa de Est. Evenimentul cu tema „Educație, Știință și Drepturile Omului” va avea loc în sala C.A. Rosetti a Palatului Parlamentului, începând cu ora 10.00.
În România, umaniștii se regăsesc într-o postură dificilă, încercând să protejeze statul secular, să promoveze știința și educația și să apere libertatea de gândire, conștiință și confesională a fiecărui individ.
În acest context, un eveniment umanist de o asemenea anvergură va atrage atenția mass-media și va reprezenta un punct de plecare pentru dezbateri și controverse, necesare în societatea românească, contribuind la dezvoltarea acesteia și la o mai bună înțelegere a valorilor secular umaniste.
Dacă judecăm după experiența istorică, presupun că, deși vom găsi frumusețe în legile naturii, nu vom descoperi că viața sau inteligența au vreun statut special. Nu vom descoperi nici etaloane de evaluare sau moralitate, după cum nu vom găsi nici semne ale vreunui Dumnezeu căruia să-i pese de astfel de lucruri. Am putea găsi toate acestea în altă parte, dar nu în legile naturii.
Trebuie să admit că uneori natura poate părea mult mai frumoasă decât e strict necesar. Deși am înțeles cum penajul viu colorat al păsărilor a evoluat prin selecție naturală, e aproape irezistibil să nu-mi imaginez că toată această frumusețe a fost așternută în mod special pentru desfătarea noastră. Dar Dumnezeul păsărilor și al copacilor ar trebui să fie de asemenea Dumnezeul malformațiilor congenitale și al cancerului.
Oamenii religioși au luptat timp de milenii prin teodicee cu problema ridicată de existența suferinței într-o lume care se presupune că este condusă de către un Dumnezeu bun. Soluțiile găsite erau ingenioase și implicau diferite presupuse planuri divine. Nu voi încerca să polemizez în legătură cu aceste soluții, sau să mai adaug o explicație proprie. Doar gândindu-mă la Holocaust, mi-e imposibil a simpatiza cu încercările de justificare a căilor lui Dumnezeu. Dacă există vreun Dumnezeu care să aibă planuri speciale pentru oameni, atunci s-a chinuit foarte mult să-și ascundă grija față de noi. După mine, ar fi nepoliticos, dacă nu chiar lipsit de pietate să deranjăm un astfel de Dumnezeu cu rugăciunile noastre.
Nu toți oamenii de știință ar fi de acord cu viziunea mea „sumbră” asupra legilor naturale. Nu știu de niciunul care să susțină în mod explicit că există dovezi științifice pentru ființe divine, dar câțiva dintre ei pledează în favoarea statutului special al vieții inteligente în natură. Desigur, toată lumea știe că din rațiuni practice, biologia și psihologia trebuie studiate conform propriilor termeni și nu în termenii fizicii particulelor elementare, dar acesta nu este un indiciu al vreunui statut special pentru viață sau inteligență. Același lucru este valabil și pentru chimie sau hidrodinamică. Pe de altă parte, dacă am găsi vreun rol special pentru viața inteligentă în legile naturii, am putea concluziona că cel care a stabilit aceste legi a fost într-un fel, în mod special, interesat de noi.
Unii oameni de știință fac mare caz din faptul că anumite constante fundamentale au valori care par incredibil de potrivite pentru a favoriza apariția vieții inteligente în univers. Nu este clar încă dacă această observație se susține, dar chiar și dacă ar fi așa, nu implică în mod necesar existența unui plan divin. În câteva teorii cosmologice moderne, așa numitele „constante ale naturii” (cum ar fi masa particulelor elementare) variază de fapt de la un loc la altul sau de la o perioadă la alta sau chiar de la un termen al funcției undă a universului la altul. Dacă acestea ar fi fost adevărate, atunci, după cum am văzut, orice om de știință care studiază legile naturii ar trebui să trăiască într-o parte a universului în care „constantele naturii” iau valori favorabile evoluției vieții inteligente.
Să presupunem prin analogie că există o planetă numită „al doilea Pamânt”, identică din toate punctele de vedere cu a noastră, cu excepția faptului că pe această planetă omenirea a dezvoltat știința fizicii, fără a cunoaște însă nimic despre astronomie (de exemplu ne-am putea imagina că suprafața celui „de-al doilea Pământ” este în permanență acoperită de nori). La fel ca pe Pământ, studenții de pe noua planetă ar găsi tabele cu valori ale constantelor fundamentale la sfârșitul manualelor de fizică. Aceste tabele ar lista viteza luminii, masa electronului, etc și de asemenea o altă constantă „fundamentală” având valoarea de 1.99 calorii de energie pe minut pe centimetru pătrat, ce reprezintă energia care ajunge pe suprafața celui „de-al doilea Pământ” dintr-o sursă exterioară necunoscută. Pe Pământ, această constantă se numește „constantă solară” pentru că noi cunoaștem că respectiva energie provine de la Soare, dar pe „al doilea Pământ”, nimeni nu poate știi de unde provine această energie și de ce are acea valoare. Unii fizicieni de pe „al doilea Pământ” s-ar putea să remarce că valoarea observată a respectivei constante este uimitor de potrivită apariției vieții.
Dacă „al doilea Pământ” ar fi primit mult mai mult sau mult mai puțin de 2 calorii pe minut pe centimetru pătrat, oceanele s-ar fi evaporat sau dimpotrivă ar fi înghețat, privând astfel planeta de apă în stare lichidă și de orice alt mediu alternativ rezonabil în care să se poată dezvolta viața. Unii fizicieni ar fi putut concluziona că respectiva constantă de 1.99 calorii pe minut pe centimetru pătrat a fost minuțios stabilită de către Dumnezeu pentru folosul omului. Alți fizicieni mai sceptici de pe „al doilea Pământ” ar putea argumenta că astfel de constante vor fi în cele din urmă explicate pe baza unor legi naturale și că e doar un simplu accident și o chestiune de noroc faptul că au acele valori favorabile vieții. De fapt, ambele categorii s-ar înșela. Când locuitorii de pe „al doilea Pământ” dezvoltă în cele din urmă cunoștințe de astronomie, află că planeta lor primește 1.99 calorii pe minut pe centimetru pătrat deoarece, asemeni Pământului, e poziționată din întâmplare la o distanță de 150 milioane de kilometri față de o stea ce produce 5600 milioane de milioane de milioane de milioane de calorii pe minut, dar vor vedea și că există planete mai apropiate față de soarele lor, care sunt prea fierbinți pentru a întreține viață, planete mai îndepărtate care sunt prea reci pentru viață și fără îndoială, nenumărate alte planete ce orbitează în jurul altor stele, din care doar o mică parte sunt potrivite pentru viață. Dobândind aceste cunoștințe despre astronomie, fizicienii de pe „al doilea Pământ” vor înțelege în sfârșit că motivul pentru care ei trăiesc într-o lume care primește aproximativ două calorii pe minut pe centimetru pătrat, este doar faptul că nu există nicio altfel de lume în care ar putea trăi. În partea noastră de univers, noi am putea fi ca locuitorii de pe „al doilea Pământ”, înainte ca aceștia să fi dobândit cunoștințe de astronomie, dar cu alte părți de cosmos nedescoperite încă.
Umanism Secular 