Umanism Secular

"Nu susţin doar că religiile sunt variante ale aceluiaşi neadevăr, ci şi că influenţa bisericilor, precum şi efectele credinţei religioase, sunt fără îndoială nocive" – Christopher Hitchens

Monthly Archives: September 2012

Cum reuşesc ateii să găsească un sens în viață?

 

De ce ateii nu se sinucid pur şi simplu?”

Ateii sunt în mod repetat informaţi de către un anumit tip de credincioşi că vieţile lor sunt inutile, din moment ce nu cred în existența lui Dumnezeu. Ce sens mai are să fii bun şi să iubeşti, să manifeşti compasiune sau chiar să faci orice, dacă până la urmă tot mori, întreabă ei.

E adevărat că în absenţa unui plan divin, vieţile noastre nu au niciun scop stabilit din exterior: un individ nu se naşte pentru a deveni medic, pentru a crea o operă de artă spectaculoasă sau pentru a săpa o fântână într-o zonă aridă din Africa. Dar sunt bolnavii mai puţin vindecaţi, plăcerea iubitorului de artă mai puţin intensă sau setea sătenilor mai puţin ostoită, doar pentru că un om şi-a stabilit propriile scopuri, în loc să urmeze un dictator din înalt? Chiar avem nevoie de un zeu care să ne spună că o viaţă petrecută vindecând cancerul este mai valoroasă decât una petrecută bând în cârciumă?

De ce nu ar trebui să fim mulţumiţi uşurând suferinţa semenilor sau micşorând nedreptatea, doar pentru că vom muri la un moment dat? Prin chiar faptul că această viaţă este tot ce avem, devine şi mai important să facem tot ce ne stă în putere pentru a reduce suferinţa cauzată de sărăcie, boli, nedreptate şi ignoranţă. A califica astfel de acţiuni drept lipsite de sens înseamnă a spune că evitarea suferinţei nu contează, ceea ce nu este nicidecum o poziţie morală.

Mulţi creştini susţin că nu are niciun rost să ne pese de ceilalţi dacă nu există Dumnezeu. Dar această afirmaţie este prin ea însăşi dogmatică, rezultând din conceptul teologic al păcatului originar, conform căruia întreaga omenire este căzută şi coruptă. O astfel de pretenţie poate fi ignorată fără consecinţe, întrucât în realitate nu avem nevoie de basme de adormit copii, cu osânde sau răsplate veşnice, care să ne oblige să fim buni: cercetările au arătat că societăţile cele mai puţin religioase au cea mai mica incidenţă a faptelor antisociale, inclusiv violenţe şi crime. Oamenii sănătoşi manifestă empatie în mod natural, iar explicaţia pentru acest fapt ţine de psihologie şi de evoluţie biologică, nu sunt necesari zeii.

Viaţa nu poate fi lipsită de sens, din moment ce avem capacitatea de a ne îmbunătăţii propria existenţă şi pe a celorlalţi. Pentru adevărata inutilitate am avea nevoie de rai.

În acea stare de extaz perfect şi permanent, cum e definit raiul, „a schimba ceva” este exclus. Dacă schimbarea a îmbunătăţit ceva, starea anterioară nu a fost perfectă. Dacă dimpotrivă a stricat ceva, atunci rezultatul nu este perfect. În rai aşa ceva nu este posibil. Chiar reîntâlnirea cu cei dragi nu ar putea adăuga o iotă la fericirea lor sau a ta, pentru că raiul, prin definiţie, e o stare ce nu mai poate fi îmbunătăţită.

Gândiţi-vă doar pentru o clipă la inutilitatea infernală a raiului! În existenţa noastră reală, cel puţin acţiunile au un efect, bun sau rău şi merită astfel să încercăm să-l îmbunătăţim. Într-o viaţă veşnică, în care nu putem influenţa nimic, e ca şi cum am fi morţi.

Dacă ai pretins vreodată că viaţa ta e lipsită de sens fără credinţa în Dumnezeu, chiar crezi că familia şi prietenii tăi nu au nicio valoare prin ei înşişi? Nu poţi vedea rostul de a te strădui să-ţi protejezi şi să-ți hrăneşti copii chiar dacă nu există o viaţă veşnică? Serios?

Dacă aşa gândeşti, tu eşti cel care înjoseşte omenirea, nu ateii, iar creştinismul, nu ateismul, este cel care diminuează adevărata valoare şi semnificaţie a vieţii. Noi, ateii, găsim scopuri în vieţile noastre şi în lume aşa cum este ea. Noi îi percepem pe ceilalţi ca fiind valoroşi prin ei înşişi, demni de grija şi compasiunea noastră, prin simplul fapt că împărtăşim aceeaşi capacitate de a simţi plăcere şi durere. E greu de imaginat o poziţie mai puţin morală, mai puţin empatică decât acest punct de vedere denaturat şi lipsit de dragoste faţă de oameni, propus de creştinism.

Acesta viziune asupra realităţii este perversă. Dacă singurul lucru de valoare în existenţă este că Dumnezeu ne-a dat-o, atunci înseamnă că darul nu este semnificativ prin el însuşi. Creaţia lui Dumnezeu ar fi echivalentul unui pulover dezlânat, în culori dubioase, pe care nu l-ai purta niciodată de bună voie, dar pe care nu poţi totuşi să te determini să-l arunci pentru că e un cadou de la bunica. Această abordare spune că eşti recunoscător pentru darul lui Dumnezeu, dar de fapt nu-ţi place prea mult, că de fapt dacă nu a ai avea credinţa că te aşteaptă o eternitate de beatitudine în rai, care să compenseze ce ai de îndurat, n-ai avea niciun motiv să-ţi doreşti un astfel de dar.

Religia teistă reduce viaţa la ceva care nu are altă valoare decât aceea de creaţie a unei zeităţi imaginare. Decretează că scopul şi semnificaţia pot fi găsite doar fiind marioneta acelei zeităţi, neavând alt scop decât scopul ei şi altă valoare decât aceea de creaţie a ei. Religia teistă dispreţuieşte tot ceea ce este mai bun şi mai nobil în efortul şi dorinţele omului şi le respinge ca fiind lipsite de sens şi inutile sau mai rău, corupte, dacă nu sunt făcute în numele Domnului. E timpul să abandonăm această viziune lipsită de bază. E timpul să respingem religia teistă şi să începem să ne percepem pe noi înşine şi pe ceilalţi cu demnitate, ca pe nişte fiinţe valoroase prin noi înşine şi nu doar ca pe nişte umbre deformate ale unui creator imaginar.

Vezi și:
Moralitatea
Gandirea critică

Advertisements
%d bloggers like this: