In Memoriam: Stephen Hawking (1942-2018)

Stephen Hawking a fost unul dintre oamenii care m-au inspirat spre a căuta acele mistere ale universului pe care le-aș putea đescoperi în timpul scurtei mele vieți (din punct de vedere cosmic).

Nu a realizat acest lucru printr-un discurs care să-mi schimbe viața (deși prelegerile sale au fost extraordinar de interesante) sau printr-un citat excepțional pe care să-l fi citit pe web, ci prin faptul că purta cu el entuziasmul care provine din a privi către cer, observând un univers vast care se conturează pretutindeni în jurul nostru și recunoscând acea mânare lăuntrică, acel simț al curiozității care ne îndeamnă să persistăm în a încerca să înțelegem tot ceea se petrece în jurul nostru.

în ciuda sorților, a trăit o viață extraordinară și „plină”. E cumva mai dureroasă pierderea unui om care a „înșelat” moartea. Ai impresia că ar putea trăi veșnic, până în momentul în care iluzia îți este destrămată.

Și la bază se află acel sentiment de neclinit. Memento mori. Unul câte unul, eroii copilăriei mele vor dispărea până când nu va mai rămâne nimeni. Apoi va veni și rândul meu să dispar.

Profesorul Hawking și deopotrivă Carl Sagan au fost cei care mi-au arătat cât de scurte sunt viețile noastre de fapt. Perspectiva lor cosmică m-a ajutat să îmi sfârșesc frica de moarte. În timp ce ne dorim o ședere mai lungă și percepem sfârșitul altora ca fiind tragic, mă simt mai puțin înfricoșat de venirea acelui moment știind cât de norocos am fost să trăiesc.

„Niciun om nu-i un ostrov stingher şi de sine stătător; fiecare om este o bucăţică din continent, parte din întregul cel de căpetenie; dacă marea cu valurile îi smulge un bulgăre, Europa e împuţinată, cum ar fi orice petic de pământ sau moşia ta, ori a prietenilor tăi; cu moartea fiecărui om mă simt mai sărac şi mai singur, pentru că sunt inclus în Omenire; şi de aceea nu trimite pe nimeni şi niciodată să întrebe pentru cine bat clopotele – pentru tine bat.” -John Donne

Îi mulțumesc pentru că mi-a deschis ochii căte minunile universului. Stephen Hawking este o parte de neînlocuit a ceea ce sunt astăzi.

Neil deGrasse Tyson despre „Geneza Universului”

Apreciatul om de știință Neil deGrasse Tyson explică elegant concepte din astrofizică, teoria Big Bang și evoluția într-un videoclip scurt dar impresionant, intitulat „Geneza Universului”. Tyson reușește să explice o scurtă istorie a tot ce există, în mai puțin de opt minute.

Scenariul, scris și narat de către Tyson, este acompaniat de animații intuitive și jucăușe, create de către Henry Reich, pe minunata suită Firebird a lui Stravinsky, o coloană sonoră eminamente potrivită pentru lecția elegantă a lui Tyson.

Citat memorabil:

Nu ne găsim în univers și atât, ci facem parte din el…

Într-o manieră simplă și clară, acest comunicator al științei pictează o imagine inteligibilă a complexităților universului. Este o experiență frumoasă și merituoasă.

Povestea noastră începe acum 13,7 miliarde de ani, când spațiul, materia și energia întregului univers cunoscut erau conținute într-un volum egal cu o miime de miliardime din vărful unui ac. Urmăriți videoclipul mai jos:

Ostilitatea față de intelect

Religia este în mare parte bazată pe credință. Credința este acceptarea unui lucru ca fiind adevărat în absența sau în ciuda dovezilor. Aceasta este definiția antiintelectualismului. Mă deranjează în mod special atunci când religia celebrează credința ca pe o respingere virtuoasă a intelectualismului onest, de parcă respingerea a ceea ce poate fi testat și dovedit ar fi motiv de mândrie.

Majoritatea dogmelor fundamentale în religie sunt subiective și fără temei (ex: nu am ascultat de dumnezeu și am moștenit păcatul, iar acum avem nevoie de un salvator). Întotdeauna va exista ceva imuabil, fără vreo altă justificare în afara faptului că totul s-ar prăbuși dacă s-ar schimba ceva, colapsul sistemului fiind inacceptabil. Acesta este fix opusul cercetării oneste, intelectuale, științifice, care caută excepțiile regulii și se adaptează la descoperirea de informație nouă.

Antiintelectualismul se referă în cele din urmă la protejarea puterii și a privilegiului împotriva analizei critice și a scepticismului oamenilor care își dau seama ce se petrece și care dorec să educe restul populației. Chiar și cele mai liberale sisteme spirituale sunt handicapate de ceva ce nu se poate schimba. Este destul de greu să supui îndoielii, să înveți sau să crești când te lovești de această problemă.

Intelectualii – critici ai minciunilor, prejudecăților și privilegiilor

Mi-au atras atenția două citate care consider că subtilizează esența intelectualismului și dezvăluie motivul pentru care constituie o amenințare față de interesele adânc înrădăcinate ale conservatorilor politici și religioși.

Marquis de Condorcet consideră intelectualul public (oribilă sintagmă) ca fiind persoana care se dedică „depistării prejudecăților în ascunzișurile unde preoții, școlile, guvernul și celelalte insituții cu vechime le-au adunat și protejat.”

Sau, după cum a zis Noam Chomsky: „intelectualii sunt într-o poziție de a expune minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile în conformitate cu motivele și cauzele lor și intențiile ascunse adesea în spatele lor… Este responsabilitatea intelectualilor să vorbească adevărul și să expună minciunile.”

Deși sunt două figuri îndepărtate în timp și cultură, ambii vorbesc despre necesitatea oamenilor care pot gândi și raționa clar, să investigheze, să evalueze și să dezvăluie celorlalți ceea ce persoanele aflate la putere ar dori să țină ascuns. Indiferent de circumstanțe, scopul este de a îmbunătăți societatea prin dezvăluirea adevărului ascuns pentru că unii beneficiază de pe urma minciunilor – minciuni ce nu servesc în fapt decât interselor oprimării și nedreptății.

Intelectualii publici pot juca astfel un rol vital în sănătatea unei democrații liberale. Avem nevoie de persoane care să tragă cu ochiul în spatele cortinei, care să investigheze cu atenție comportamentul și motivațiile organizațiilor puternice. Avem nevoie de oameni care să aducă la un loc informația disparată din diverse surse și domenii pentru a evidenția ceea ce atlfel ne-ar putea scăpa nouă, celorlalți. Intelectualii publici ne țin informați cu privire la ceea ce se întâmplă de fapt și ne „mână” să gândim critic despre ceea ce ni se spune.

Intelectualismul trebuie susținut și încurajat

Intelectualismul trebuie susținut și promovat în același mod în care persoanele umaniste promovează scepticismul, știința, gândirea critică și libertatea. Intelectualismul nu este în mod necesar o componentă a umanismului, însă este o piesă esențială a unei democrații liberale funcționale, care nu numai că protejează drepturile și libertățile indivizilor, dar le permite acestora să se dezvolte independent de instituțiile religioase. Susținerea intelectualismului va aduce de la sine „încăierări” cu diverse tipuri de teiști, însă nu ar trebui susținut doar pentru că îi deranjează pe aceștia. Dacă se simt deranjați, este vina lor că se opun dezvăluirii minciunilor, prejudecăților și privilegiilor. Vor fi văzuți de către restul societății ca înapoiați, ignoranți și bigoți.

Vezi și:
Prostia ca privilegiu religios

Nimic nu este întâmplător

„Totul se întâmplă pentru un motiv” este una din sintagmele folosite pentru a submina orice discuție argumentată. Nu totul are loc dintr-un motiv plin de sens. Au murit sute de mii de persoane în Haiti dintr-un anumit motiv: au fost strivite de clădirile prăbușite sau au fost rănite și au sucombat din cauza rănilor. Mai presus de atât, nu a existat vreun motiv pentru ca ele să moară. Așadar, s-ar putea spune că morțile lor au fost practic lipsite de sens, în ciuda faptului că unor oameni nu le-ar plăcea să audă așa ceva.

Sunt oameni care în cele mai grele zile caută consolare în presupunerea că cineva le datorează ceva pentru durerea prin care trec. Că pentru durerea pe care o simt, li se datorează comfort și împlinire. Însă nu este vorba decât despre o impunere a simțului uman de dreptate asupra universului, iar acest lucru este extrem de deplasat. Mulți oameni par foarte reticenți sau chiar incapabili de a concepe acest fapt, desi nu este contraintuitiv deloc.

Consider că propoziția „nimic nu e întâmplător” este înnebunitor de ambiguă pentru că poate însemna „totul are un scop”, la fel cum poate să însemne „totul are o cauză”. Indiferent de ce ar trebui să însemne, este o frază enervantă și lipsită de sens care, asemenea expresiei „tot răul spre bine”, mă face să îmi smulg părul care mi-a mai rămas în cap. Poate fi numită o atitudine și aparține de solipsismul gândirii religioase care consideră că întregul univers a fost creat cu omul în gând. Cum pot face copiii cu boli fatale parte din planul unei zeități benevolente nu este o chestiune în jurul căreia aș face tot felul de acrobații mentale pentru a o îngloba în viziunea mea asupra vieții. Chiar și așa, am reușit să îl fac pe tata să râdă când a întrebat retoric „De ce a început să plouă afară tocmai când trebuia să mă duc la piață”, spunându-i că este voia lui Allah. Ori îți dai seama cât de ridicol este, ori nu.

Creștinii utilizează această sintagmă pentru a insinua că un dumnezeu interacționează cu universul și că ghidează tot ce există, ceea ce ar include criminalii în serie. Domnul zeu a avut un motiv pentru actele de violență fără sens comise de aceste persoane. Acest mod de a-l vedea pe dumnezeu ne transformă pe toți în marionete… Micile jucării ale lui dumnezeu care nu au în fapt liber arbitru. Chiar credeți că unui zeu îi trebuie jucării? Dacă da, atunci chiar credeți că sunteți cele mai interesante jucării pe care le-ar putea folosi dumnezeus?

Înțeleg că creștinii vor să afirme supremația zeului lor, însă ar trebui să gândească înainte de a deschide gura. Nu mi-am prins degetele în ușă pentru un măreț scop cosmic. Să mergem și mai departe – ai cancer, persoana iubită moare într-un accident de mașină, nu reușești să te angajezi pe postul dorit, copilul tău se îmbolnăvește și tu îmi spui că toate au loc pentru un „motiv”? Asta ar însemna că sunt cauzate de Dumnezeu, însă existența răului exclude posibilitatea existenței unei zeități omnipotente, omnibenevolente și omnisciente. Ne este oare chiar atât de greu să acceptăm că lucrurile rele s-ar putea întâmpla pur și simplu? Este pură întâmplare și nu ne place, deoarece considerăm că asta ar face ca suferința și moartea unei persoane iubite să fie lipsite de sens. Însă nu aceasta este ideea. Evenimentul în sine nu are un motiv în spate. Nu există nicio urmă de dovadă că ipoteza dumnezeiască ar putea fi reală, nu există nicio urmă de dovadă că universul ar putea să aibă o cauză supranaturală și nu există dovezi care să ateste în vreun fel că există ființe supranaturale sau „forțe” supranaturale care ar putea afecta cumva universul.

Fericirea nu este o răsplată – este o consecință. Suferința nu este o pedeapsă – este un rezultat -Robert Ingersoll

Consider că acest citat explică suficient situația pentru o persoană rațională, însă când va întâlniți cu o persoană religioasă care afirmă că nimic nu este întâmplător, încercați să aduceți în discuție o situație ipotetică în care persoana respectivă suferă inutil din cauza violenței. Iar dacă își va continua debitările ignorante, atunci e mai bine să vă retrageți, pentru că nu își va recunoaște înfrângerea.

Ultimul partizan în viată și Biblia sa de oțel – cu Carmen Avram

Nu este prima oară când scriu despre televiziunea de știri „de la noi”. Printre recentele emisiuni de maximă audiență ale celui mai bun post de știri din România, Antena 3, se numără și o reiterare a eternei povești cu „biblia din buzunar, care oprește glonțul, salvând viața soldatului”.

După cum era descris în promo, pe un ton afectat, protagonistul poveștii „a luptat ani în șir împotriva sistemului și batalioane de comuniști au fost trimise după el să-l lichideze. De 7 ori a stat în fața morții și de 7 ori a fost salvat…” Nu de Zâna Măseluță, nu de Marele Pârș, ci de inconfundabilul Dumnezeu. Mă intrigă faptul că ultimul partizan a spus „Dumnezeu” și nu zei sau spirite sau jini sau nimfe. Ci Dumnezeu cu „D” mare, ceea ce presupune o religie monoteistă, foarte probabil o religie iudeo-creștină care implică un sistem de credințe. Deci, logic, orice eveniment este direct sau indirect o acțiune a lui Dumnezeu. Ce dovezi mai vreți? Într-una dintre cele șapte dăți i s-a blocat pistolul killer-ului comunist. Cine i-a blocat pistolul? Singura explicație plauzibilă la o întrebare pusă prost este zeul local, evident. Întrebarea corectă ar fi fost „de ce i s-a blocat?”. Însă răspunsul la întrebarea rațională nu ar fi fost nici pe departe la fel de interesant pentru telespectatorii Antenei 3.

Promo-ul nu se termină înainte ca publicul dezinformat să primească prețioasa informație conform căreia credința ultimului partizan este „mai puternică decât o armată întreagă”. Nu știu dacă credința sa este mai puternică decât o armată, dar este cu siguranță mai puternică decât dovezile faptice. De asemenea, utilizarea cifrei magice șapte, conform gândirii conspiraționiste, nu are cum să fie doar o pură întâmplare. 🙂

Dacă ești un fan al emisiunii „Distrugătorii de mituri” de pe canalul Discovery, atunci știi cum plauzibilitatea unui astfel de mit poate fi testată și eventual infirmată empiric. Hyneman și Savage au testat în episodul 16 veridicitatea unei astfel de ipoteze, concluzionând că un volum de 400 de pagini copertat ar putea opri un glonț tras cu o pușcă având calibrul 22, în funcție de distanța dintre țintă și armă, dar orice altceva mai puternic ar străpunge ținta. Experimentul nu a luat în considerare, bineînțeles, proprietățile miraculoase pe care Sfânta Scriptură pretind unii că le are. N-ar fi o problemă, pentru că am putea de asemenea testa empiric dacă SS oprește gloanțe de diferite calibre și din diverse materiale, deși în loc de preoți aș propune utilizarea manechinelor balistice. Just to be safe…

Woody Allen glumea la un moment dat spunând: „Cu ani în urmă, mama mi-a dat un glonț… un glonț, pe care l-am pus în buzunarul de la piept. Doi ani mai târziu, în timp ce mergeam pe stradă, un evanghelist a aruncat o Biblie pe fereastra unui hotel, lovindu-mă în piept. Biblia mi-ar fi străpuns inima, dacă nu m-ar fi salvat glonțul!”

Și tot pe tema diverselor obiecte mitologice opritoare de gloanțe în legendele urbane (cărți de joc, biblii și brichete Zippo), incomparabilul Stephen Fry ne povestește cum nu s-a născut pentru că tabachera bunicului său, pe care acesta o ținea în buzunarul tunicii în timpul unei bătălii, a eșuat în a opri glonțul unui lunetist german, care țintise de fapt către tâmplă. Ar fi fost cu totul altceva dacă bunicul său ar fi purtat tabachera la tâmplă… Sau dacă ar fi avut o biblie din oțel prinsă de cap, aș adăuga eu.

Vezi și:
Gândirea Critică